'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Frecvent există o neînțelegere a conceptului de „adevăr”. Deși este folosit adesea (de fapt, prea de multe ori), înțelesul conceptului este aproximativ și fluid. În esență este un simptom al nepăsării față de „cuvânt” și față de importanța lui, în general. Este o ispită a vremii pe care o trăim. Este uitat faptul că realitatea văzută există și se menține prin „cuvânt”. Este nesocotit însuși elementarul truism după care „cuvintele au înțeles”.

Cu aceste gânduri este de folos să ne reamintim că, în primul rând „adevărul” nu este suma unor concepții sau evenimente și, încă mai puțin, „adevărul” nu are nici o relație cu părerea „majorității“. Adevărul este o Persoană. Iar această persoană este simultan: „Adevărul și Calea și Viața”; deci existența, devenirea în existență și starea în existență.

Într-o asemenea înțelegere este imperativ ca toți și fiecare să căutăm să ne raportăm și să căutăm să ne asemănăm Adevărului. Încă mai stringent este acest imperativ în anii celei de-a doua maturități și ai senectuții.

În acei ani timpul se „contractă”, se grăbește, nu mai are răbdare. Este vremea când ultimele decizii pot fi luate, sunt pregătirile finale înaintea unei călătorii într-un tărâm veșnic. În față se deschide un spațiu infinit și, oricât ne-am codi să o spunem, necruțător. Fără directive și fără reper, aproape sigur ne vom rătăci în el. Iar aceasta se deslușește, cred, în felul următor. În tot cursul vieții, uneori conștient, alteori inconștient sau din joacă, ne complăcem în numeroase iluzii și roluri. Nutrim nenumărate păreri de sine și de multe ori ajungem să credem în ele cu strășnicie, suntem incapabili să avem despre noi o imagine minimal obiectivă și legată de „adevăr”.

Până la un punct, acest lucru poate fi înduioșător și de înțeles, dar foarte adesea această stare, sentimental-plângăcioasă, în cel mai bun caz, și trufaș-ridicolă cel mai adesea, este o stare periculoasă.

Nu trebuie uitat că „iluzia” este singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură, altcum zis, necuratul, și prin „iluzie” ne poate el condiționa și stăpâni. Lămurit arată acest lucru Ernst Jünger atunci când avertizează că trebuie să ne ferim „să construim planuri și scenarii negative, căci prin ele oferim modele destinului”.

Revenind la ideea anterioară, este deci necesar ca în anii crepusculari, și încă mai bine mult mai devreme, să căutam să ne aflăm în referință și în asemănare cu Adevărul. Răspicat ne spune acest lucru Apostolul Neamurilor: „Căci de vei mărturisi cu gura ca Iisus este Domnul și vei crede cu inima că Dumnezeu l-a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Rm 10, 9).

Este limpede că asta înseamnă concordanță între vorbă și faptă, între gând și realitate. Nu este suficient să avem sentimente înalte, este imperativ să le și trăim sau, minimal, să nu le contrazicem prin fapte. Într-o înțelegere mai largă, acest lucru este cerut de însuși actul Întrupării. Dumnezeu cel neajuns, făcătorul cerului și pământului, văzutelor și nevăzutelor, se face om și sălășluiește între noi. Ce armonie mai mare între „inimă” și „mărturisire” ar putea să existe?

Iar alernativa, legănarea în iluzii poate avea urmări dramatice. Vorbind despre „rătăcirea” care ne pândește. Este oare Altzheimer sau demența senilă altceva? Și putem crede că aceste stări le va rezolva un extraveral sau mai știu eu ce altă pastilă?

Vremea de a acționa este acum, cu ajutorul lui Dumnezeu!