'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Iconografia creştină cuprinde mai multe reprezentări ale sărbătorii Învierea Domnului. În vechime, imaginea Profetului Iona ieşind din pântecele chitului simboliza viitoarea scenă iconografică; precum şi cea a mironosiţelor femei întâlnite de către înger la mormânt conform relatărilor evanghelice. Încă din secolul al III-lea, la Duras-Europos, exista această viziune reprezentativă. Dar cea mai consacrată imagine o putem considera pe cea intitulată Pogorârea la iad a Domnului. Printre exemplele primordiale poate fi aceea a ilustrării scenei realizate pe una dintre coloanele ciboriului Bisericii Sfântului Marcu din Veneţia de secol al VI-lea. Referindu-se la taina acestui eveniment fundamental din istoria mântuirii, patriarhul Serghie al Moscovei amintea: Hristos înviat a ieşit din mormânt tot aşa cum a intrat la Apostoli prin uşile încuiate pe care nu le-a deschis; a ieşit din mormânt fără nici un semn că cineva din preajmă ar fi văzut ceva.

Compoziţia iconografică Pogorârea la iad sau Anastasis are la bază epistola Sfântului Apostol Petru, în care se menționează despre Mântuitorul că s-a dus şi a propovăduit şi duhurilor, ce erau în temniţă . Hristos, în smerenia Sa, asumându-Și firea umană, Se pogoară la iad, biruindu-l; eliberându-i pe protopărinţii noştri Adam şi Eva, împreună cu drepţii Vechiului Testament.

Acest fapt constituie tema principală a sfintelor slujbe din Sâmbăta Mare şi din praznicul Învierii aşa cum reiese din Irmosul canonului pascal - cântarea a 6-a: Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pre cei legaţi, Hristoase; şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt .

Icoana Învierii se mai numeşte şi Anastasis şi este încununarea praznicelor împărăteşti, fiind aşezată, atât pe iconostas, cât şi pe tetrapod în naosul bisericilor. De asemenea, poate fi amintită ca posibil izvor al scenei şi evanghelia apocrifă a lui Nicodim. În aceasta se relatează că cei doi fii ai lui Simion, Carinus şi Leucius, au înviat în ziua morţii lui Hristos.

Tot ei reamintesc dialogul purtat de Hristos cu stăpânul iadului: Ridicaţi-vă, porţile stăpâni (ai iadului), deschideţi-vă porţi veşnice, ca să intre împăratul slavei..., iar mai apoi acelaşi glas răsună, asemenea tunetului: Deschideţi porţile, daţi deoparte porţile veşnice, ca să intre împăratul slavei… Şi împăratul măririi s-a ivit, sub chip de om, şi a luminat întunericul veşnic. A zdrobit lanţurile, şi puterea Lui de învins ne-a cuprins pe toţi, pe cei ce eram scufundaţi în adâncul întunericului păcatelor şi în umbra de moarte a greşelilor noastre. Iisus i-a chemat la el pe cei înviaţi: Veniţi la mine, toţi sfinţii, voi ce aţi purtat chipul şi asemănarea mea.

În centrul icoanei, Hristos, înveşmântat în haine strălucitoare, păşeşte pe uşile sfărâmate ale iadului, având în mâna stângă un sul (rotulus), semn al propovăduirii Învierii în iad. În alte icoane, El ţine o cruce monumentală, decorată cu motive ornamentale, simbol al biruinţei asupra morţii, iar cu dreapta Sa îl ridică pe Adam din mormânt. În icoanele din secolul al X-lea, Iisus Își întinde mâinile spre Adam şi Eva. Împreună cu ei sunt pictaţi, de o parte şi de cealaltă, drepţii Vechiului Testament, printre care îi recunoaştem pe împăraţii David şi Solomon, purtând coroane, alături de Sfântul Ioan Botezătorul. Uneori în dreapta icoanei este redat profetul Moise, purtând în mâini tablele Legii. În jurul lui Hristos, mandorla multicoloră (în anumite icoane monocromă) îi include şi pe câţiva îngeri pictaţi prin contururi uşoare, aşa cum îi vedem şi în alte compoziţii, precum Înălţarea sau Adormirea Maicii Domnului. Detaliile unui peisaj muntos se desfăşoară în cele două părţi simetric; la baza lucrării este înfăţişat iadul, aidoma unei prăpăstii de culoare neagră, ce se deschide spre privitor şi conţine diverse detalii semnificative precum: lacăte, chei sfărâmate şi chipuri ori figuri ale diavolilor. Întreaga compoziţie, cu o adâncă reverberaţie interioară a misterului pascal, inspiră echilibru şi armonie. Iisus uneşte prin Învierea Sa, atât lumea celor de dedesubt, cât şi cea terestră, făcându-ne martori direcţi ai Învierii, părtaşi ai propriei noastre învieri.

În aceiaşi redactatre clasică, enunţată mai înainte, se înscrie şi mozaicul grecesc de la Mănăstirea Hosios Loukas din veacul al XI-lea. Scena reuneşte cinci personaje, respectiv patru, dispuse simetric în jurul lui Hristos. Protopărinţii noştri, în stânga imaginii, ies dintr-un cavou decorat cu motive ce amintesc de simbolul Sfintei Cruci, în timp ce, în partea opusă, cei doi bazilei îl arată pe Hristos. Mântuitorul triumfător şi în proporţii supradimensionate păşeşte cu vigoare peste uşile iadului, ţinând o cruce dublă, monumentală în dreapta Sa. Deasupra ansamblului se citeşte cuvântul Anastasis, adică Învierea. Fondul de aur înnobilează şi dă valenţe spirituale scenei.

Cea de-a doua icoană a Învierii se numeşte Mironosiţele la mormânt. Istorisirea acestei redări iconice se găseşte, atât în Evanghelia apocrifă a lui Nicodim, cât şi în cea canonică a Sfântului Apostol Matei, în care se prezintă episodul femeilor şi a îngerului de la mormânt: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă (28, 5-7). Printre cele mai desăvârşite realizări, reţinem fresca Îngerul alb de la Mănăstirea Mileševa din Serbia, frescă ce aparţine secolului al XIV-lea.

Compoziţia este clasică şi relativ simplă, diferă doar numărul îngerilor, astfel: la Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu sunt doi, în cea după Luca şi Ioan este doar unul. În icoane ne sunt reprezentate pe de o parte cele trei femei purtătoare de mir, pe când în partea opusă îl vedem pe înger, şezând pe o parte a mormântului gol al lui Iisus. Îngerul în veşminte luminoase le arată giulgiul şi mahrama, ilustrând textul evanghelic: Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc (Ioan 20, 7) .

Semnificativ este faptul că în secolul al XII-lea o altă compoziţie a fuzionat cu cea prezentată mai înainte, ea poartă numele de Arătarea lui Hristos Mariei Magdalena sau Noli me tangere (Nu mă atinge), în anumite cazuri aceste două scene sunt pictate într-o singură compoziţie monumentală. Cuvintele Evanghelistului Ioan: Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă voi sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru (20, 17) redau iconic acest dialog. Se consideră că tema iconografică a apărut în veacul al XV-lea sau cel de al XVI-lea secol în insula Creta, după care s-a răspândit în Italia.

Icoana cretană din secolul al XVI-lea de la Veneţia ne înfăţişează momentul întâlnirii dintre Maria Magdalena redată în genunchi şi Hristos cel înviat ce poartă un rotulus înfăşurat. Distanţa dintre ei; precum şi dialogul mâinilor întinse ale femeii, în raport cu întreaga atitudine reţinută a lui Iisus, oglindesc pericopa evanghelică ce ne relatează despre dorinţa lui Hristos de a nu fi atins până ce nu se va sui la Tatăl. Repetând poziţia şi ritmica compoziţională a personajelor, pictorul îmbogăţeşte lucrarea în partea de sus cu fragmentul unui munte ce urcă spre stânga imaginii şi cu trei copaci. Muntele ne reaminteşte că ne aflăm pe Golgota, de aceea se observă un detaliu al Sfântului Mormânt cu giulgiul şi mahramă aşezate, iar arbustul zvelt din centrul icoanei poate fi o aluzie la nemurire, la eternitatea sufletului. Accente de roşu nuanţat, albastru şi aur, regăsite în veşminte, învăluite de dominanta ocrului cald, dau lucrării o notă de armonie vivace.

Privind aceste icoane ale Învierii, să ne raportăm la îndumnezeirea firii omeneşti şi nădejdea de îndumnezeire şi de înviere a propriului nostru ipostas, aşa cum menţionează în epistola sa Sfântul Apostol Pavel: pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii (Romani 6, 4) .