--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Aprilie 2017, nr. 4 (324), an XXVIII (serie nouă)
Personalităţi duhovniceşti contemporane
--- pagina: 5

Cuviosul Charbel Makhlouf și calea dragostei

de Ierom. Dr. Benedict Vesa

„Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu este adevăr. Dumnezeu este dragostea adevărată. Lumea lui Dumnezeu este lumea dragostei; este lumea adevărului, și nu există nici un adevăr în afara dragostei. Omul nu se împlinește decât prin dragoste, și nu ajunge la adevăr decât numai prin spațiul lui Dumnezeu. Acesta aparține lui Dumnezeu; este copilul dragostei, copilul lui Dumnezeu, și casa lui reală este lumea lui Dumnezeu. Există o singură cale către lumea lui Dumnezeu, Hristos. Hristos este adevărul dragostei întrupat. El este proclamarea adevărului vieții și calea către lumea lui Dumnezeu. Fiecare om, în timpul călătoriei sale din această lume către cealaltă, este chemat să urmeze această cale. Și, la fel ca în orice călătorie din această lume, și pentru cealaltă trebuie să-și ia cu sine provizii și arme. Singura provizie pentru această călătorie este dragostea, iar singura armă, la fel, este dragostea. Această dragoste nu poate decât să cuprindă toate ființele umane, nu așteaptă nimic în schimb, nu cunoaște limite și este necondiționată. Acesta este modul în care ne iubește Dumnezeu, iar noi suntem chemați să ne iubim unii pe alții cu aceeași dragoste, cu dragostea lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru a primi această dragoste de a-i iubi pe toți oamenii, fără recompensă, fără limite, fără condiții, așa cum iubește Dumnezeu, și astfel vom deveni copii ai lui Dumnezeu. Omul a venit din inima lui Dumnezeu și se va întoarce la inima lui Dumnezeu”[1].

Acestea sunt cuvintele testament ale Cuviosului Charbel Makhloufdin Munții Libanului, monah al Bisericii Maronite. Suntem familiari cu personalitățile duhovnicești contemporane din spațiul ortodox sau chiar din spațiul occidental, dar destul de puțin cu cele din Orientul creștin. Cuviosul Charbel este un nume de rezonanță din Biserica Maronită din Liban, viețuitor în secolul al XIX-lea, într-o tăcere și discreție eremitică maximă, specifică tradiției răsăritene. A și fost cunoscut doar după plecare sa în eternitate.

Yussef Antoun Makhlouf, după numele de botez, se naște în circumstanțe umile în Libanul anului 1828, ca cel mai mic dintre cei cinci copii ai lui Antoun Zaarour Makhlouf și Brigitta Elias al-Shediyaq. Datorită stării financiare precare, tatăl său pleacă departe de familie și este nevoit să muncească din greu. Din pricina condițiilor grele de muncă, moare când fiul său cel mai mic avea doar trei. Yussef își începe studiile la școala parohială. Atras de rugăciune și singurătate de la o vârstă fragedă, își petrece o mare parte din timp în aer liber, în câmpurile și pășunile aflate în apropiere de satul său, contemplând pe Dumnezeu în mijlocul frumoaselor văi și pe munții înalți ai Libanului. Unchiul și tutorele său Tanious dorea ca tânărul Yussef să continue să lucreze cu el, în timp ce mama sa dorea să îl vadă căsătorit. Însă Yussef avea alte planuri. Așa se face că, la vârsta de 23 de ani, pleacă de acasă, fără a informa pe nimeni, și devine „Fratele Charbel”, după un pelerinaj pe jos către mănăstirea unde se va închinovia. Reface, într-un fel, itinerariul unchilor săi pe linie maternă, care erau deja călugări eremiți la Schitul Sfântul Pavel în Valea Qadisha. Intră ca frate în Mănăstirea Maicii Domnului din Mayfouq, primind numele de Charbel, care în limba siriacă înseamnă „povestea lui Dumnezeu”, după numele unui sfânt cu același nume, Episcop de Edessa, martirizat în anul 121. Din dorința de o viață pusnicească aspră se transferă în Mănăstirea Sfântului Maron din Annaya, în apropiere de Beirut. În ziua de 1 noiembrie 1853 depune voturile monahale, în cadrul unei ceremonii restrânse, chiar și pentru familia lui.

Tânărul călugăr Charbel începe să studieze filozofia și teologia la Mănăstirea Sfinților Ciprian și Iustina în Kfifan, în districtul Batroun, pregătire necesară pentru hirotonie. Printre profesorii de la seminar se numără și părintele Nimatullah Kassab, considerat mai târziu și el în rândul sfinților. Va fi hirotonit preot șase ani mai târziu, la 23 iulie 1859, în Bkerk, și trimis înapoi la Mănăstirea Sfântului Maron, unde trăiește o viață de asceză severă și tăcere contemplativă timp de 16 ani. Superiorii lui Charbel observă lucrarea deosebită a lui Dumnezeu în viața lui, căci acesta devenise cunoscut ca un făcător de minuni, chiar și printre unii musulmani. În 1875, Cuviosul Charbel primește permisiunea de a trăi viață pustnicească într-un schit din apropiere dedicat Sfinților Apostoli Petru și Pavel, privilegiu care se acorda doar celor cu o îndelungată experiență spirituală. Această schimbare de viețuire a fost determinată de un eveniment miraculos. Cuviosul Charbel primește solicitarea de a întocmi un raport urgent; se așeză pe timp de noapte ca să îl întocmească. Spre surprinderea sa, uleiul din lampă stă să se termine. Astfel, îi cere unuia dintre slujitorii laici din mănăstire să umple lampa cu ulei, dar acesta o umple cu apă, pentru a-l pune la încercare. Dar lampa se aprinde imediat și continuă să ardă puternic. Starețul mănăstirii, informat de acest lucru, ajunge repede pentru a verifica el însuși acest lucru și descoperă că era, într-adevăr, plină de apă și totuși ardea. Interpretează această lucrare drept un semn de sus că Charbel era gata să trăiască viața de retragere.

Pentru douăzeci și trei de ani, Cuviosul Charbel duce o viață extrem de austeră, una de mortificare severă. Purta o cămașă de păr, dormea pe o saltea de paie, cu o scândură drept pernă, iar masa sa zilnică erau câteva resturi pe care le primea de la mănăstire. Dă o atenție deosebită Euharistiei, petrecând ore în șir de pregătire înainte de săvârșirea Liturghiei și mult timp după, dedicat rugăciunii de mulțumire. În ziua de 16 decembrie 1898, suferă un accident vascular în timp ce celebra Sfânta Liturghie. Trece la cele veșnice în ajunul Crăciunului al aceluiași an. Mormântul Cuviosului Charbel devine un loc de pelerinaj după moartea sa. I se atribuie numeroase minuni prin lucrarea lui Dumnezeu, atât în ​​Liban, cât și în întreaga lume. Va fi beatificat în ziua de 5 decembrie 1965 și canonizat 12 ani mai târziu, pe 9 octombrie 1977, de către Papa Paul al VI-lea. Acesta îl descrie cu drept „o floare admirabilă de sfințenie înflorită pe tulpina tradițiilor monahale vechi ale Orientului… un pustnic al Munților Liban este înscris în numărul fericiților și întregul popor creștin se îmbogățește, prin exemplul și mijlocirea lui, cu un nou membru eminent al sfințeniei monahale”[2].

Într-o lume extrem de pragmatică, greu se mai poate identifica rolul unui monah, cu atât mai mult a unui eremit, care pare să fi părăsit lumea, să fi fugit de lume și, în consecință, este dificil să descriem „sfințenia monahală”. Din pricina unei viziuni hiperactiviste asupra lumii, lucrarea interioară este puțin prețuită, din nefericire, chiar și în interiorul Bisericii. Acest lucru se vede și din insistența în contemporaneitate ca mănăstirile să fie generatoare de activități sociale, care se realizează, evident, în detrimentul vieții contemplative. Nu că am fi împotriva acestora, absolut necesare în lucrarea Bisericii, ci doar pentru că socotim că vizează, mai ales, viața parohială. Acesta este contextul în care, acest monah, retras din lume, dar pentru lume, devine un far și un pol de atracție. Și tocmai de aceea fascinează. Intuiția unei cetățenii cerești îi face pe oameni să îl recunoască drept un apropiat de Dumnezeu. Și acest lucru se întâmplă după trecerea sa în eternitate, tocmai pentru a nu-i schimba și răsturna orientarea vieții, către cer și către lume, în același timp. Monahul este acela care cuprinde în sine întreaga lume și, atunci când stă în fața lui Dumnezeu, se face chezaș pentru întreaga lume. Și acest lucru pentru că o iubește. Devine omul universal care se așează în inima lumii. Singurul înțeles al lumii și singurul drum pe care ni-l propune este dragostea. Acesta este mesajul său puternic pentru posteritate: „Lăsați iubirea să fie fără limite, comunitatea voastră să fie Biserica și regula voastră Evanghelia. Fiți ancora care ghidează navele în aventura lor pe mările furioase și lăsați inimile voastre să fie porturi de pace pentru cei pierduți, fără adăpost și căutând ajutor. Prin rugăciunile voastre veți invoca mila și dragostea va veni ca o ploaie pe pământ. Rugați-vă ca inimile împietrite să fie încălzite, mințile întunecate să se deschidă, și calamitățile și ororile vor fi reduse. Nu vă temeți, în cele din urmă lumina lui Hristos se va ridica, semnul Crucii va străluci, iar Biserica va împrăștia lumina. Rămâneți fermi în credința voastră în Hristos și nu vă fie frică, rămâneți în încrederea în Dumnezeul învierii și al vieții; slava Lui revine în toată vremea”[3].



[1] Father Hanna Skandar, Saint Sharbel - From his Contemporaries to Our Era, Our Lady of Fortress-Menjez-Akkar, Lebanon, 2009, p. 230.

[2] Omilia din 5 decembrie 1965.

[3] Father Hanna Skandar, Saint Sharbel, p. 236.