'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Mişcarea cultural-duhovnicească desfăşurată în ctitoria bucureșteană a mitropolitui Antim Ivireanu între anii 1944 şi 1948 a fost redescoperită în ultimele două decenii mai ales prin lucrările semnate de mitropolitul Antonie Plămădeală și de părintele Andrei Scrima. Cei doi îmbracă haina istoricilor participanți la mișcarea pe care fiecare o descrie din propria experiență. De aceea o punere în lumină a Rugului Aprins din perspectiva cercetării istorice este binevenită, fiindcă oferă o nouă imagine asupra nucleului de la Antim, de această dată din postura istoricului profesionist. Tocmai acest lucru îl realizează Marius Oprea, reputat cercetător al comunismului românesc, printr-o lucrare care prezintă destinul poetului Vasile Voiculescu şi al însoţitorilor săi prin întuneric şi temniţă, intitulată sugestiv după povestea eroului singurului roman al poetului, Zahei orbul. Cartea ilustrează participarea lui V. Voiculescu la serile duhovniceşti organizate de Rugul Aprins la Mănăstirea Antim, la întâlnirile cu o seamă de trăitori ai duhului, la colocviile care s-au prelungit şi după desfiinţarea de facto a grupului, continuând cu refacerea cadrului procesului şi a imaginii temniţei în care membrii grupului au fost aruncați în anul 1958.

Marius Oprea realizează un tablou amplu nu doar a ceea ce a însemnat Rugul Aprins pentru Bucureştii anilor 1950, ilustrând activitatea membrilor săi de marcă, oferind detalii cu privire la biografia lui V. Voiculescu şi a rolului jucat de părintele Dumitru Stăniloae prin traducerile sale patristice, ci reuşeşte să încadreze întreaga mişcare în cadrul postbelic al amplelor transformări prin care a trecut societatea românească şi al flagelului la care a fost supusă întreaga elită socială, culturală şi bisericească a României comunizate. Victime ale acestui flagel au fost pe rând burghezia, elitele şi Biserica, aceasta reprezentând totodată ultimul obstacol important în calea impunerii regimului de inspiraţie sovietică. Or, în ochii partidului, înspăimântat de reverberaţiile şi ecourile pe care revoluţia maghiară de la Budapesta din 1956 le-ar fi putut avea în ţară, întrunirile unor intelectuali, discuţiile şi credinţa lor în Dumnezeu deveniseră o blasfemie şi un păcat de moarte, deoarece „ai vrut să dai foc la comunism, cu Rugul tău Aprins”, cum îl acuzase pe Daniel Sandu Tudor un securist în timpul anchetei. Reconstituind dosarul de urmărire şi procesul lotului Rugul Aprins, autorul reuşeşte să descopere nu doar concluziile aberante ale anchetatorilor, minciuna şi şantajul din spatele unor declaraţii ale martorilor, cât mai ales metodele de constrângere folosite de poliţia regimului represiv pentru a scoate de la inculpaţi sau a pune în declaraţiile lor mărturiile neadevărate pe care aceştia doreau să le audă. În cazul lui Vasile Voiculescu, arestat la vârsta de 73 de ani, securiştii au apelat la o tortură morală, însoțită de înfometare, însetare, anchete încrucişate, lipsa asistenţei medicale şi frig, încercând de fapt să-i frângă astfel verticalitatea spiritual-morală. Reuşind în acest mod să-i smulgă o recunoaştere că a scris şi difuzat poezii cu conţinut mistic-religios, îndemnând la o viaţă duhovnicească, securiștii l-au etichetat drept „contrarevoluționar”, „element duşmănos al clasei muncitoare”, „al regimului popular-democrat” și „al URSS”. Studiind actele procesului, Marius Oprea conchide simplu că „procesul a fost o parodie cu uşile încuiate”, securitatea şi procuratura transformând peste noapte o mână de oameni pe care îi lega Rugăciunea lui Iisus, dragostea pentru artă, literatură şi Dumnezeu în complotişti care ameninţau grav regimul democraţiei populare. Și pentru că nu-l acceptaseră de bună voie, condamnații au fost supuși unei reeducări diabolice menite să-i convingă de binefacerile impuse de tancurile sovietice. Între victimele reeducării membrilor Rugului Aprins s-au numărat Daniil Sandu Tudor, mort la Aiud în 1962, şi Vasile Voiculescu secerat în 1963 de o tuberculoză pulmonară şi osoasă contractată din cauza mizeriei, frigului, inaniţiei dar mai ales a „grijii” şi „bunăvoinţei” cu care l-au tratat conducerea şi medicii închisorii.

Supunând judecăţii adevărului faptele petrecute, dar mai ales întregul aparat care a gestionat şi mutilat viaţa unor oameni şi a întregii societăţi, Marius Oprea subliniază că victima veritabilă a întregii scene nu a fost alta decât adevărul însuşi. Un Adevăr mutilat la propriu şi la figurat de penumbra ostilă a birourilor anchetatorilor, a purtării dezumanizante a personalului închisorilor, a plastografiei interpretărilor penale, a dorinţei sistemului represiv de a înăbuşi din faşă „elementele periculoase care nu au făcut nimic, dar pot să facă”, dar mai ales a minciunii biroului politic al partidului şi dorinţei acestuia de a-şi păstra puterea prin lichidarea oricăror forme coagulante şi de organizare „care ar fi putut pur şi simplu să nu iubească dictatorul şi statul creat de el”. Motivul? Oprea îl redă citând cuvintele stareţului Elefterie al Mănăstirii Dervent, o altă victimă a minciunii anchetatorilor comunişti: „ei nu ştiu ce-i adevărul. Şi chiar dacă ar şti, tot nu l-ar cinsti, pentru că şi-au făcut din neadevăr şi ură stâlp al existenţei”. Desigur, adevărul îl cunoşteau, dar nu le convenea, astfel că au fabricat şi au mutilat fiinţa acestuia pentru a da drept adevăr, minciuna lor. Comuniştii nu ştiuseră însă că Adevărul cu care se confundaseră cei condamnaţi, batjocoriţi, schingiuiţi şi unii chiar omorâţi de ei nu putea fi omorât şi stârpit, pentru că acesta era însuşi Iisus Hristos.

Acum în anul comemorativ al patriarhului Justinian și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului putem, aşadar, recurge la (re)lectura unei cărți care înfăţişează cum o mână de oameni au ajuns „duşmani ai poporului”, investigaţia istoricului Marius Oprea reconstituind circumstanţele politice, intelectuale, umane şi religioase ale unuia dintre cele mai exemplare cazuri de represiune stalinistă din România: procesul lui Vasile Voiculescu şi al Rugului Aprins. În urma unei munci de documentare de peste 16 ani, autorul a reuşit să reconstruiască pe baza memorialisticii şi interviurilor directe cu foşti membri şi rude ai grupului Rugul Aprins, dar mai ales a dosarelor din arhivele Securităţii, ale Ministerului Afacerilor Interne şi ale Comitetului Executiv al CC al PCR, nu doar dosarul unui lot de arestaţi şi condamnaţi ai regimului dictatorial, ci destinul vieţii unor oameni, care au crezut în frumuseţea poeziei, în valorile ortodoxiei şi ale bogăţiei culturii, frânţi, dar nu înfrânţi de tăvălugul fiarei roşii.