'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Într-un caiet, în creion, al lui Valeriu Anania (Fragmentarium, Sibiu, februarie, 1945), cu note de lectură din Ovidiu Papadima (Probleme de construcţie dramatică), Raul Teodorescu (Teoria generală a capodoperei literare, 1938), Mihail Dragomirescu (Critică, I, 1927), Radu Stanca (Despre teatrul literar), Victor Iancu (Actualitatea atitudinii estetice), Petre Hossu (Spre o dialectică a tragediei), Lucian Blaga (Ştiinţă şi creaţie, 1942), Alexandru Roşca (Motivele acţiunilor umane, 1943), Eugen Russu (Consideraţiuni psihologice despre adevăr şi frumos, 1942), P. Guillaume (La formation des habitudes, 1936), Alexandru Claudian (Cunoaştere şi suflet, 1940), T. Vianu (Estetica, I, 1934), Alfred de Vigny (Moïse), psalmi de T. Arghezi, copiaţi din volumul de Versuri (1940), poezii de V. Voiculescu, reproduse din volumul Întrezăriri (1940), psalmul 18 şi două desene anatomice color, există şi această însemnare din 1957 (un fel de jurnal, abandonat, al Mioriţei):

„Pe la mijlocul lui februarie 1957, d. Arghezi mi-a cerut Mioriţa şi a dat-o lui [Alexandru] Balaci, redactorul-şef al Editurii de Stat. Piesa a fost citită şi de Barbu, care, pe la mijlocul lui (februarie – şters în text!), martie m-a chemat la Editură şi m-a copleşit cu elogii. Mi-a spus că asupra atmosferei de fatalism din lucrare se va pronunţa Ministerul.

În aceeaşi zi, am stat de vorbă cu d. Balaci, care mi-a spus că ia piesa în grija sa şi că are toate nădejdile în privinţa publicării ei. D. Barbu îi împărtăşise aprecierile.

În cea de a doua jumătate a lui martie, maestrul Ion Şahighian mi-a dat un telefon cerându-mi un exemplar din Mioriţa. Îndată a trimis la mine pe actorul Napoleon Creţu, căruia i-am dat piesa.

Vineri, 3 mai. I. Şahighian mi-a telefonat, anunţându-mă că a introdus Mioriţa pe ordinea de zi a (Teatrului – tăiat în text!) Consiliului Artistic al Teatrului Armatei. Mă roagă ca luni să merg la Teatru, în şedinţa Consiliului, şi să citesc eu piesa.

Sâmbătă, 4 mai. Un nou telefon de la I. Şahighian. Şedinţa s-a amânat pentru miercuri, 8 mai.

Miercuri, 8 mai. Şedinţa de lectură a început pe la ora 11. În Consiliu: Ion Şahighian, Sergiu Dumitrescu, Aurel Rogalski, Ninetta Gusti, dna Dobre (secretară literară), Nicolae Tăutu şi Laurenţiu Fulga. Am citit primele tablouri (două acte). Consiliul a hotărât să continuăm mâine. Impresiile par să fie favorabile. Fulga însă e imperturbabil. Nu mi-a întins mâna şi nu mi-a dat niciun semn de prietenie. De altfel, am fost prevenit de cineva că voi avea în el un adversar redutabil”.

Începând cu joi, 9 mai, nu se mai adaugă nimic însemnărilor. Aventura lecturii de la Teatrul Armatei se încheie aici. După cum se ştie, poemul dramatic fusese isprăvit în 1953. Scris în vacanţele de vară ale anilor 1952–1953, la vila lui Ion Luca de la Vatra Dornei, cu excepţia actelor I şi II, pe care le redactează la Mănăstirea Bistriţa (olteană) şi câteva fragmente puse pe hârtie la Ciorogârla şi Dragoslavele. Practic, de existenţa piesei ştiau doar Ion Luca, Lucian Teodossiu, un prieten al dramaturgului, marele actor George Vraca şi câţiva prieteni buni. Întâia lectură organizată, după definitivarea textului, are loc în prezenţa lui V. Voiculescu, Al. Mironescu şi a părintelui Benedict Ghiuş, după ce mai fusese citită de Mitropolitul Firmilian şi de Andrei Scrima, pe care, însă, noua Mioriţă pare să-l fi lăsat indiferent. Doi ani mai târziu, Şerban Cioculescu îi face autorului o vizită la Biblioteca Patriarhiei. Solicită manuscrisul şi pleacă, pentru linişte, cu el, la ţară. Peste zece zile, începătorul în ale dramaturgiei este invitat să-şi citească piesa. La reşedinţa criticului, se adunaseră Vladimir Streinu, Mircea Şeptilici, fostul Mitropolit al Bucovinei, Tit Simedrea şi poetul Larian Postolache. Episodul prezentării piesei in Consiliul Teatrului Armatei este reprodus şi în Memoriile din 2008. Cu două prezenţe în plus (George Vraca şi regizorul Victor Bumbeşti), şi cu mai multe detalii despre reacţia ostilă a colonelului Laurenţiu Fulga, reprezentantul „liniei de partid” al Armatei. Lucrurile se precipită. Viitorul vice-preşedinte al Uniunii Scriitorilor „acuză direcţia Teatrului de «devieri» şi de adoptarea unei linii «nesănătoase»”, Ion Şahighian, directorul Teatrului, reacţionează violent („vorbea ca un nebun de se cutremurau ferestrele”) şi totul degenerează în scandal, ceartă şi ameninţări. „Istoria publică a Mioriţei... avea să fie mult mai dramatică decât piesa însăşi”, sună o gravă mărturisire în aceleaşi Memorii din 2008 (p. 224). Fără să mai aştepte încheierea discuţiilor, Valeriu Anania îşi cere scuze şi pleacă îngrozit.

Pe la începutul lui 1958, Marietta Sadova îi cere permisiunea să pună piesa în scenă la... Cluj. Cum nu cunoştea lumea teatrului, autorul află, întâmplător, că regizoarea fusese soţia lui Haig Acterian, fost director al Teatrului Naţional, în vremea guvernării legionare. Şansa reprezentării cade. Cercul „istoriei publice” a textului se închide. Bolnav, Ion Luca, speriat că Mioriţa s-ar putea juca (avea şi el o piesă în aşteptare: Doamna Chiajna), pretinde, absurd, că este co-autor al piesei şi cere, într-o audienţă la Patriarh, jumătate din venituri. Aflând teribila poveste, Valeriu Anania „îşi înghite flăcările” (expresia îi aparţine), pe care le va purta apoi, începând cu 12 iunie 1958, prin toate labirinturile umane ale regimului concentraţionar. Începuse istoria cu „duh de putregai”. Trecută prin nefericita experienţă a lecturilor publice şi prin anii de detenţie ai autorului, Mioriţa apare, editorial, cu Predoslovia lui T. Arghezi, abia în 1966, în ziua Învierii Domnului. Cel care-i dăduse viaţă se afla deja, din 1965, în activitate misionară, la Episcopia Ortodoxă Română din Statele Unite. Departe, e adevărat, dar se putea închipui sărbătoare mai mare, pentru omul reînviat, şi bucurie mai deplină, pentru omul liber, decât această miraculoasă coincidenţă? O spectaculoasă revenire la normalitate sub semnul biruinţei Crucii: fostul om-fişă, om-cazier şi om-amprentă îşi redobândeşte identitatea şi va continua să evolueze, literar, fără echivoc, sub imperativul ideilor active ale generaţiei sale: recuperarea destinului spiritual, valorificarea estetică integrală a sufletului românesc şi primatul ascetic al libertăţii interioare. Toate subsumate unui singur principiu: proiecţia în monumental a fiinţei umane.