'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În limba latină, femeia (fē-min-a), fecunditatea (fē-c-und-a) și fericirea (fē-līx) împart același radical indo-european (dʰēi-***, dʰē-***). Etimologia nu e niciodată un simplu joc lingvistic, ci transmite mereu o înțelepciune ancestrală, oricât ar displăcea acest lucru celor care văd trecutul sau chiar natura omului ca un balast care se cuvine lăsat în urmă.

Firește, femeia sau bărbatul nu pot fi reduși la o funcție, fiindcă demnitatea lor dumnezeiască le permite să treacă dincolo de orice funcție, fie ea biologică sau lingvistică; dar nici nu pot fi separați de funcțiile firești cu care i-a înzestrat natura (numiți-o și evoluție dacă vreți; puțin contează, fiindcă Dumnezeu e destul de mare ca în planul Său divin să încapă și evoluția speciilor).

Femeia este deci asociată fecundității, harului de a genera viața, iar cei vechi (străvechi chiar, pe când cuvintele erau puține și sensurile multe), au legat această calitate a femeii de fericire. Chiar dacă nașterea e un chin (tot mai puțin, azi), maternitatea e o binecuvântare. O spune geniul limbii, o afirmă firea umană și o consfințește creștinismul. A vedea relația dintre femeie și pruncul său sub semnul nefericirii, sau relația dintre femeie și bărbat în termenii marxiști ai luptei între sexe este ceva nefiresc și trist. A crede că esența libertății femeii stă în curmarea vieții pruncului care crește în ea, sau că sensul demnității femeii este permanenta întrecere socialistă cu bărbatul pentru tristul privilegiu de a purta mitralieră, de a conduce macarale sau de a se înghesui în metrou dis-de-dimineață este o formă cel puțin paradoxală de iubire și apreciere pentru mamele, surorile și fiicele noastre. A socoti că nimic nu deosebește femeia de bărbat înseamnă a ignora ceea ce ochiul, creierul sau inima afirmă, ceea ce biologia ne învață, ceea ce firea strigă. Femeia și bărbatul pot genera viața, dar numai femeia o poate purta, crește și aduce pe lume.

Viața nu este ceva abstract, așa cum nici pruncul nu este. Din clipa în care partea femeiască și bărbătească s-au unit, acolo s-a născut viață, distinctă de cei care au generat-o, și care nu poate să devină altceva decât un copil. Chiar dacă, pe lângă inimă și creier, fătul are fante sau coadă la câteva săptămâni, după nouă luni sau mai puține femeia nu va aduce pe lume nici un pui de rechin, nici o maimuțică, ci un om, dotat cu aceeași fenomenală sensibilitate, rațiune sau conștiință, cu aceleași drepturi și năzuințe de a trăi fericit ca oricare dintre noi, cei deja născuți. Slavă Domnului, cel mai adesea copilul este dorit, iar femeia își trăiește, alături de soț, copii și familie, fericirea promisă de fire și închisă, subtil, în etimologia latinească de la care am pornit.

Din păcate, însă, nu întotdeauna este așa. Există femei care, în loc de dragoste și înțelegere, în loc de maturitate și responsabilitate din partea bărbatului sau a propriilor părinți, primesc violență, presiuni psihologice, culpabilizări și ură. Mai grav chiar, sarcina poate proveni dintr-un viol. Singure, uneori imature, needucate sau sărace, sub colosala presiune a răutății și egoismului, sunt aduse în situația cea mai tragică pentru o femeie și o mamă: uciderea propriului prunc. Chit că e încă mic și aproape abstract, trăiește în ele, iar ele simt asta cu toată firea lor, căci biologia lor s-a sincronizat deja cu cea a copilului. Tragedia separării de propriul copil nenăscut, de a nu-i cunoaște niciodată chipul, de a nu-i auzi vocea, de a nu-l strânge în brațe e imensă, alegerea e traumatizantă; ar fi deci o netrebnicie ca, la drama femeii, să adăugăm și noi, societatea, culpabilizarea noastră.

Nu despre culpabilizare, presiuni sau interdicții se cuvine să vorbim dacă suntem creștini și respectăm viața, ci despre dragoste, protecție, sprijin și sfat. Despre modul în care putem face ca nicio femeie, niciun cuplu tânăr, să nu ajungă la gestul teribil al uciderii propriului prunc după doar câteva săptămâni de viață. Cum putem face asta? Printre altele, luptându-ne cu sinistra demagogie a umanismul inuman și a feminismul antifemeiesc. Numind avortul drept ceea ce este: suprimarea unei vieți, ucidere. Fiindcă, chiar dacă pruncul nu este încă viabil la 8, 10, 12 sau chiar 14 săptămâni, el este viu! Lăsat să trăiască, se naște și este, incontestabil, copil. Grozăvia de a sfârteca un copil trebuie numită cu numele ei, ca oricine recurge la așa ceva să știe exact ce se întâmplă acolo și să facă orice poate ca să evite avortul. Conștientizarea face parte din mult clamata educație sexuală, iar a banaliza avortul, prezentându-l ca pe ceva comparabil cu o extracție dentară nu conduce la limitarea, ci la încurajarea acestui gest tragic.

Sigur, tinerilor le este utilă educația sexuală, dar nu e nevoie să le explice nimeni, cu imagini, fiziologia actului sexual, căci natura a sădit în fiecare reflexul acestui gest firesc. Ei trebuie să știe cum se poate preveni o sarcină sau o boală, și firește cum să nu ajungă niciodată la înfricoșătorul gest al avortului. Dar nu e destul. Fiindcă nu doar despre „sex” e vorba aici, ci despre valori morale și etice, pe care educația din familie, școală și biserică le transmite sau ar trebui să o facă: respect, consimțământ, responsabilitate și, deși nu mai sunt la modă, înfrânare și decență.

Dar umanismul antiuman și feminismul antifemeiesc predică promiscuitatea, incită la ea ca atribut al libertății, iar când aceasta conduce la avort, în loc să se cutremure și să își pună întrebări, îi moralizează tot pe cei care vorbesc despre respect, decență, autocontrol, înfrânare. Pretinde că apără viața femeilor, dar ignoră viața copilului nenăscut, sau celebrează suprimarea ei, devenind un sinistru cult al crimei. Se arată îngrijorat de soarta unui copil nedorit, dar găsește ca soluție lichidarea lui, fără să îi pese că aceasta este categorică (adică definitivă și ireversibilă), în timp ce nefericirea unui copil nedorit sau a mamei sale este ipotetică, fiindcă se prea poate ca, odată născut, copilul să fie totuși iubit de mamă, adoptat de tată și acceptat de familia îngrijorată de ce vor zice vecinii. Chiar și abandonat în orfelinat, care nu mai e totuși abatorul ceaușist, copilul are șansa ipotetică la fericire și în orice caz primește incontestabil viața pe care chiuretajul, la fel de incontestabil, i-o suprimă.

Iată de ce marșul pentru viață, organizat de Buna Vestire, nu trebuie să devină un miting de inchizitori încruntați, ci se cuvine să rămână, așa cum l-am văzut eu la Cluj, și cum o arată aceste fotografii, o manifestație pentru viață, pentru femei iubite, copii doriți și familii închegate, pentru fericirea firească a maternității. În fine, la sensibilizarea lumii cu privire la grozăvia avortului, cei care sprijină viața, femeia, copilul și familia trebuie să ceară autorităților să ofere mai mult sprijin mamelor singure, pentru a naște în siguranță și a-și crește cu demnitate și bucurie copiii. Statul și Biserica, cei care, cetățeni fiind, se declară și creștini, trebuie să sprijine cu dragoste, grijă și delicatețe femeia; fiindcă creștinismul e iubire, iubirea e afirmație, nu negație, îmbrățișare, nu respingere, solidaritate, nu moralizare, bucurie, nu tristețe. Viață, nu moarte!