--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Aprilie 2017, nr. 4 (324), an XXVIII (serie nouă)
Spiritualitate
--- pagina: 8

Meditație despre martiriul creștin în zilele noastre

de Arhim Andrei Coroian

De peste 20 de ani, în mai multe țări din Africa și Orientul Mijlociu, creștinii, care cred în Iisus Hristos, Îl iubesc și Îl mărturisesc ca Dumnezeu și Mântuitor, sunt marginalizați în societate, sunt arestați, anchetați, torturați, uciși, într-un cuvânt martirizați.

În fiecare an, peste 100.000 de adepţi ai lui Hristos sfârşesc prin moarte violentă ca rezultat al unor conflicte religioase, în ţări unde creştinii sunt cei mai prigoniţi: Egipt, Libia, Tunisia, Algeria, Irak, Pakistan, Afganistan, Sudan, Nigeria, Eritrea, Somalia, Arabia Saudită, Maldive, Bangladesh, Malaezia, Indonezia, Filipine, Myanmar, Laos şi India.

În anul 2012, o treime din țările lumii (33%) se confruntau cu persecuțiile religioase, iar dintre creştini, comunitatea religioasă cea mai persecutată de pe glob, peste o sută de sunt astăzi sub o presiune continuă. Un raport internaţional afirmă că „un creştin moare pentru credinţă la fiecare cinci minute“. Iată o realitate dureroasă, cu care noi, creștinii ne confruntăm, și care mai nou a început să fie simțită și în Europa.

Se pune cu necesitate o întrebare: Este acest fapt un fenomen nou? Cu toată puterea și convingerea suntem siguri că nu! Biserica creștină a fost întotdeauna, mai mult sau mai puțin, sub presiune și sub persecuție. Timp de peste trei sute de ani, în primele trei secole, în Biserică au suferit martiriu milioane de creștini.

Deși pare ceva inuman, totuși din punct de vedere duhovnicesc, este firesc să fie așa. Aceasta pentru că Duhul Sfânt al lui Hristos este izvorâtorul a toată sfințenia, iar duhul lumii este duhul din care izvorâște și prin care se lucrează tot păcatul. Acest duh este duhul lui Satan. Duhul lui Hristos și duhul lui Satan sunt întotdeauna în contradicție, într-o luptă neadormită.

Duhul Sfânt este duhul iubirii jertfelnice a lui Hristos, cel Care Se răstignește mereu, pentru fiecare creștin în parte și suferă împreună cu el. El este duhul păcii, al bucuriei, al fraternității, al credinței, al bunătății, al blândeții, al ajutorării, al abstinenței, al milei și iertării (cf. Galateni 5, 22-23). Este Duhul care ne dă libertatea de fiii ai lui Dumnezeu. Duhul lumii este duhul comodității, duhul egoismului, duhul plăcerilor senzuale, duhul modei și divertismentului, duhul lăcomiei, al mâniei, urii și răzbunării. Acest duh dă naștere robiei, opresiunilor, războaielor, suferințelor, bolilor, terorismului, precum și altor flageluri, care tulbură pacea umană.

Ce trebuie să facem noi, creștinii? Care este atitudinea noastră potrivită în aceste condiții de luptă vădită cu forțele răului ?

Un singur lucru bun putem face, care se manifestă sub mai multe aspecte, anume: Suntem chemați să intensificăm viața duhovnicească! Să intensificăm rugăciunea, (cf. 2 Tes 5, 7), să slujim mai des Liturghia, să ne pocăim, să ne curățim prin spovedanie, milostenie, Sfânta Împărtășanie, să intensificăm trăirea noastră cu Hristos. Trăirea în Hristos este trăirea în Duhul Său cel Sfânt, care duce la desăvârșire, la bucuria sfințeniei. Iar treapta cea de sus a sfințeniei este martiriul, moartea din iubire pentru Hristos.

Nu poate fi altfel, nici nu putem găsi alt mod de a trăi sau a muri decât cel al Mântuitorului nostru. Nu există în lume un har mai mare, și nici nu poate fi, decât acela să suferi pentru Iisus Hristos. Acela de a suferi pentru El, iubirea sufletului tău, Care suferă mereu din iubire, împreună cu tine. Nu poate fi o bucurie mai mare, decât aceea de a-L întâlni față către față , să-I arăți iubirea ta, apoi să trăiești fericit cu El și cu toți sfinții în lumina slavei paradisului...

Toți cei care-L iubim, dorim să murim bucuroși, fericiți pentru El și Evanghelia Sa, pentru ca astfel să putem primi învierea și viața veșnică împreună cu El. Dacă vom avea acest prilej, nu putem decât să ne bucurăm, așa cum s-a bucurat sfântul arhidiacon Ștefan, întâiul mucenic. Sau să ne bucurăm că acel creștin misionar din China, care a fost închis 22 de ani pentru credința și iubirea sa în Hristos, iar când a fost eliberat, i s-a tăiat mâna dreaptă. El în loc să plângă de durere, a ridicat mâna tăiată, cu cealaltă mână, și a cântat cu bucurie: Hristos a Înviat! Hristos a Înviat! Hristos a Înviat!

Învățătura lui Hristos ne duce la desăvârșire, iar desăvârșirea este fericirea de muri (martiri) pentru El, Mântuitorul nostru cel drag. În sinteza Evangheliei lui Hristos, în cele nouă Fericiri, chemarea la desăvârșire prin mărturisire și martiriu, pe care ne-o face Hristos este dublă, ba chiar întreită (cf. Mt 5, 10-12). El ne cheamă la început să fim smeriți (Mt 5, 3), adică să avem conștiința nimicniciei noastre, a depentenței noastre față de El, pentru că Dumnezeu ne-a creat din nimic, și fără El nu putem face nimic (In 15, 5). Apoi ne îndeamnă să plângem (Mt 5, 4) înstrăinarea noastră de El prin păcate, dar și să plângem de bucurie că El, prin jertfa Sa, ne-a împăcat cu Tatăl. Să fim blânzi (Mt 5, 5), nevinovați ca porumbeii sau precum copiii, căci blândețea și nevinovăția vor birui tirania și silnicia! Să însetăm (Mt 5, 6)de dreptatea si sfințenia Lui, căci suntem făcuți să însetăm de lumina,iubirea și frumusețaea lui Dumnezeu, și nu v-om afla odihnă înafara Lui! Să fim milostivi și miloși (Mt 5, 7) față de toată creația: oameni, animale, plante, față de orice făptură creată de Dumnezeu, din cer, de pe pământ și din iad. Apoi să fim curați cu inima (Mt 5, 8), căci numai într-o inimă curată și cinstită, ÎL putem vedea pe Dumnezeu în oameni, în toată creația și față către Față! După ce vom primi pacea dumnezeiască (Mt 5, 9) care covârșește toată mintea, pe care o poartă în sine toți cei curățiți de patimi și pofte și iluminați prin cunoașterea Duhului, ne așteptă prigoanele și persecuțiile. Așa a pătimit Hristos, așa au pătimit toți sfinții: apostoli, mucenici, ierarhi, cuvioși sau profeți și drepți din vechime. Ultimele două Fericiri sunt o îndoită chemare la fericirea martiriului, la bucuria vieții de dincolo și la răsplata cerească. Ultimile două fericiri sunt treapta cea de sus a scării duhovnicești și răsplata pe care o dă Mântuitorul urmașilor Săi: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor (Mt 5, 10); Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea“ (Mt 5, 11). Iar apoi a treia oară: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!“ (Mt 5, 12).

Iată că ceea ce aparent, din punct de vedere uman este o problemă, în realitate, din punct de vedere duhovnicesc, este un har, o binecuvântare și o fericire dumnezeiească. Pentru ca Hristos spune că: „Cel ce va mărturisi pentru Mine în fața oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru el în fața Tatălui ceresc“ (Mt 10, 32).

Noi, în calitate de credincioși iubitori ai lui Hristos, nu putem să evităm martiriul dacă ni se va cere, dar avem imperioasa datorie să fim mereu pregătiți. Și acest lucru trebuie să-l primim cu bucurie, cu pace și mulțumire sufletească. Există o problemă care s-ar putea ridica. În cartea Apocalipsei 6, 10, scrie că cei martirizați pentru Hristos cer răzbunarea sângelui lor. Cum trebuie să interpretăm și înțelegem aceasta? Trebuie să cerem răzbunarea jertfei noastre?

Mai întâi trebuie să știm că primul Martir este însuși Mântuitorul Iisus Hristos, care a vărsat cel mai scump Sânge. El va răzbuna toate uciderile nedrepte, însă nu acum, ci la sfârșitul acestei lumi, la Înfricoșătoarea Sa Judecată.

Până atunci noi trebuie să primim toate suferințele și persecuțiile, cu bucurie, cu multumire, și să spunem cu El: „Părinte iartă-i cu nu știu ce fac!“ (Luca 23, 34). Noi, creștinii suntem chemați să trăim și să mărturisim Evanghelia în lume, cu toată bucuria și cu toată puterea noastră. Modalitățile în care o putem face sunt, desigur, foarte multe și nu le enumerăm. Importantă este râvna și dorința noastră constantă de a mărturisi cu bucurie pe Hristos. Iar aceasta trebuie să fie până la moartea martirică.

În acest sens sunt și versurile insuflate de Duhul Sfânt ale unui mare poet creștin, Reiner Maria Rilke, cu care și încheiem această scurtă meditație: „Stinge-mi lumina ochilor (Doamne); Te pot vedea;/ Acoperă-mi urechile, Te-aud ușor./ Fără picioare, către Tine pot umbla/ Și fără gură pot să Te implor./ Frânge-mi în două brațele; la fel/ Te va cuprinde inima-mi la loc!/ Oprește-mi inima și creierul va bate!/ Și de-mi azvârli și-n creier foc,/ Pe sânge Te voi duce mai departe”[1].



[1] După Arhim. Ioan Negruțiu, în Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovnicești, vol II, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990, p. 229.