--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Aprilie 2017, nr. 4 (324), an XXVIII (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 9

Studii consacrate Sfântului Calinic

de Mircea Gelu Buta

În 2015, an în care s-au împlinit şase decenii de la proclamarea primilor „sfinţi ieşiţi din tulpina neamului nostru”, cum atât de frumos se spunea în Tomosul de canonizare, la Râmnicu Vâlcea, acolo unde Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica şi-a avut reşedinţa episcopală, s-a desfăşurat un simpozion de comunicări care i-au fost consacrate. Zece dintre acestea, aparţinând în parte unor nume de referinţă din cultura noastră actuală – bisericească şi laică –, au fost transcrise şi editate într-un elegant volum[1], precedate de o succintă şi substanţială prefaţă semnată de Înaltpreasfinţitul Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului. Titlul volumului: „Lucrarea duhovnicească şi culturală a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului.

Se cuvine reamintit că despre Sfântul Calinic de la Cernica s-a scris atât înainte, cât şi după canonizarea sa, această covârşitoare personalitate a monahismului şi a Bisericii noastre fiind de mult nimbată de aura sfinţeniei. Astfel, încă din anul 1930, preotul D. Lungulescu îşi intitula o carte „Viaţa şi minunile episcopului Calinic cel Sfânt al Râmnicului”, lucrare citată de marele canonist „Liviu Stan în „Sfinţii Români[2], care, pe aceeaşi pagină, scria: „Vrednică de pomenire este «Diata» sfântului Vlădică, sau testamentul, pe care l-a făcut încă de la 1860. Vom reproduce cu alt prilej, în întregime, această piesă de antologie, pentru că este vrednică de cele mai frumoase şi mai duhovniceşti pagini din «Vieţile Sfinţilor»[3]. De altfel, perspectiva hagiografică asupra legendarului stareţ al Cernicăi începe în anul 1870 cu o carte tipărită în alfabetul de tranziţie şi citată de nenumărate ori şi în volumul de care ne ocupăm[4].

Este aproape un lucru comun faptul că proclamarea celor dintâi sfinţi români după trup, şapte la număr, între care Sfântul Calinic de la Cernica era figura cea mai impunătoare, a constituit o mare izbândă a Bisericii noastre, a Sinodului redus pe atunci la 12 sau 13 membri şi a Patriarhului Justinian personal. Un demers început în ziua de 28 februarie 1950, în sesiunea sobornicească de iarnă, şi sfârşit cu canonizările liturgice din octombrie 1955, aceea desfăşurată în decurs de patru zile la Mănăstirea Cernica fiind grandioasă. Acestor canonizări, în general, şi celei a Sfântului Calinic, în special, profesorul teolog Ion Marian Croitoru le consacră un doct şi erudit studiu, aşezat între paginile 25 şi 65 ale volumului de care ne ocupăm. Autorul este ispitit de o abordare în notă politică, chiar politizantă, a canonizărilor din 1955, prilej de a-l plimba pe cititor prin Vladimireştii Maicii Veronica şi ai Părintelui Ioan Iovan. Dacă cineva aruncă o privire, fie şi sumară, peste contextul istoric – ca să nu zicem lumesc – al epocii, nu poate ignora „dezgheţul” produs la Moscova şi propagat în ţările satelizate după moartea lui Stalin, survenită pe 5 martie 1953. Canonizările din anul 1955 sunt legate şi de acel „dezgheţ” pe care Biserica a ştiut să-l fructifice.

Spre sfârşitul studiului, altminteri excelent, se vorbeşte de reunirea „şefilor Ortodoxiei” (cf. p. 65) la Bucureşti, cu prilejul canonizării primilor sfinţi români. Noi ştiam că Ortodoxia are ierarhi şi întâistătători, nu... şefi. „Şefia” nu prea rimează, de altfel, cu sobornicitatea. Iar la Bucureşti, în octombrie 1955, nu au luat parte la manifestările bisericeşti de atunci, dintre patriarhii ortodocşi, decât Justinian şi Chiril (al Bulgariei). Patriarhia Ecumenică, Biserica Greacă (al cărei primus inter pares este Arhiepiscopul Atenei), Biserica Rusă au fost reprezentate la nivel de mitropoliţi, iar Biserica Serbiei nu a trimis nicio delegaţie. Asta nu înseamnă că serbările bisericeşti din România anului 1955 au fost mai puţin strălucite. Iată cum le caracteriza un mare teolog – părintele Ion Bria – care le-a fost martor ocular: „Canonizarea Sfinţilor Români în 1955, printre care şi a Sf. Calinic de la Cernica (...), a produs o renaştere a pietăţii populare şi o revenire la practica pelerinajelor la sanctuarele în care se păstrează moaştele sfinţilor (Iaşi, Bucureşti, Cernica, Curtea de Argeş). Canonizarea sfinţilor din 1955 a fost şi o manifestare panortodoxă, care a arătat că bisericile locale n-au sucombat în captivitatea regimurilor politice ateiste[5].

Sfântul Calinic a urmat poruncile Mântuitorului nostru Hristos prin trăirea lor absolută şi printr-o asceză la care puţini călugări s-au ridicat. A fost, totodată, un om autentic de cultură, o cultură a Duhului, ca să folosim expresia Părintelui Rafail Noica, şi un iubitor de carte, aspect menţionat şi de Nicolae Iorga. A fost şi om de condei. În acest domeniu, admirabila contribuţie a Arhimandritului Policarp Chiţulescu, intitulată „Danii necunoscute de carte şi câteva noi documente de la Sfântul Calinic Cernicanul”, cu care se deschide volumul, aduce elemente inedite, puse atrăgător în pagină. Precum această ambivalenţă a dăruirii: „Având în vedere profilul vieţii creştine lăsat de Mântuitorul lumii (...), înţelegem setea nepotolită a Sfântului Calinic de la Cernica de a-i ajuta pe cei săraci materialiceşte şi duhovniceşte. Pe primii îi miluia cu toţi banii pe care îi avea la îndemână, până la haina de pe el, iar pe ceilalţi îi învăţa dumnezeieştile porunci fără a conteni, prin cuvânt direct, prin scrisori, pastorale şi felurite povăţuiri şi prin numeroase danii de carte[6]. Realizarea unei tipografii proprii trebuie percepută în acelaşi context al iubirii şi al înduhovnicirii: „Grija pentru învăţătura tinerilor care se pregăteau pentru a deveni păstori de suflete, precum şi buna orânduială în mănăstiri şi biserici l-au determinat pe Sfântul Calinic să le facă bogate daruri în cărţi şi să dorească înfiinţarea unei tipografii care i-a purtat numele, precum procedaseră odinioară marii săi înaintaşi de la Râmnic: Sf. Antim Ivireanul şi ceilalţi episcopi cărturari: Damaschin, Chesarie şi Filaret. (...) Poate că proiectul tipografic cel mai amplu, costisitor şi necesar, a fost tipărirea la Râmnicu Vâlcea a mineielor, despre care există o întreagă corespondenţă[7]. În continuare, autorul trece în revistă mai multe exemplare de mineie date în haru de Sfântul Calinic, purtând iscălitura şi pecetea sa arhierească. Arătând că episcopul Râmnicului „a corespondat cu ierarhii, domnitorii, boierii şi stareţii timpului său[8], Părintele Policarp Chiţulescu reproduce două epistole şi un zapis inedite, aşadar trei documente olografe provenind de la Sfântul Calinic.

Un text de referinţă,„Stareţul Calinic de la Cernica: asceză şi creativitate”, este datorat Arhimandritului Veniamin Micle şi poate fi considerat un portret în evantai. Ca şi alţi biografi ai marelui cernican, Arhim. Veniamin Micle aminteşte că părinţii acestuia, oameni cu stare, şi-au dat fiul la Şcoala grecească „Sfântul Sava”, care era cea mai înaltă instituţie de învăţământ din Bucureştiul de la cumpăna secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Autorul studiului insistă asupra faptului, care este o trăsătură a Bisericii Răsăritului – unde Maria şi Marta sunt complementare şi nu divergente –, că realismul poate face casă bună cu schivnicia şi cu nevoinţa: „Deşi format în duhul ascetic, el (Sf. Calinic, n.n.) a fost un profund realist, îngrijindu-se în chip deosebit de averea mănăstirii pe care a protejat-o şi a îmbogăţit-o cu noile proprietăţi. (...) La Bueşti, unde mănăstirea avea zeci de mii de oi şi capre, herghelii de cai, mii de boi şi vaci, de cea mai bună rasă, a construit o biserică... A făcut mori pe apa Dâmboviţei, a dobândit case şi prăvălii în Bucureşti, iar pentru găzduirea monahilor care veneau în Capitală cu probleme mănăstireşti, a construit un han[9].

Tot sub auspiciile Culturii Duhului trebuie aşezată şi vasta operă ctitoricească a Sfântului. Citând dintr-o lucrare din anul 1968, Părintele Veniamin Micle enumeră biserici mai puţin cunoscute care îi datorează existenţa: „Stareţul Calinic a ridicat şi alte locaşuri de cult, între care se numără: bisericile mănăstirilor Ghighiu şi Poiana Mărului; bisericile satelor Brăneşti, Cernica, Răteşti şi Ghenoaia şi a schitului Icoana din Bucureşti. A construit biserica din satul Sohatu-Ilfov. Se poate spune că aproape nu există colţ de pământ din Ţara Românească unde Sfântul să nu fi fost prezent la ridicarea sau restaurarea unor lăcaşuri sfinte. // Pentru îngrijirea călugărilor bolnavi, stareţul Calinic a clădit în ostrovul Sfântul Gheorghe (al Cernicăi, n.n.) o bolniţă[10]. Acest avânt ctitoricesc, încununat de marile biserici înălţate de Sfântul Calinic, asupra cărora vom reveni, s-a manifestat într-un secol marcat în Apus de pozitivism, anticlericalism şi de manifestări de antipatie şi ură faţă de Biserica lui Hristos, inaugurate de Revoluţia din 1789. Istoria pare să se repete în prezent: în timp ce în Occident, în Franţa, în Italia, multe lăcaşuri de cult au fost părăsite ori desacralizate în ultimul sfert de secol şi prefăcute în clădiri civile, în Răsăritul european ortodox, îndeosebi în ţara noastră, s-au construit mii de biserici, inclusiv catedrale impresionante prin monumentalitatea lor...

Reîntorcându-ne la volumul de care ne ocupăm, să menţionăm şi studiul profesoarei universitare Mihaela Palade, intitulat „Repere arhitecturale ale ctitoriilor Sfântului Calinic de la Cernica”, admirabilă abordare de estetică teologală, aplicată construcţiilor majore ale Sfântului, acestea fiind, în ordine cronologică: biserica Mănăstirii Cernica, biserica Mănăstirii Pasărea, catedrala din Râmnic. Acestea, arată autoarea, adăugându-le şi biserica Mănăstirii Frăsinei, sunt „adevărate testamente arhitecturale ale marelui Sfânt Ierarh de la Cernica şi Râmnic...[11]. Acest lucru a fost posibil şi datorită unei fidelităţi monastice româneşti de fond: „Cu toate înnoirile aduse de valul occidentalizării artei româneşti şi în ciuda tuturor «ispitelor» artistice, arhitectura monahală a păstrat ferm stindardul tradiţiei, neabătându-se de la drumul păstrării unei tipologii de plan triconc, cu varii interpretări[12]. Mihaela Palade menţionează şi „proporţiile de catedrală ale celor trei biserici[13]. Se cuvine să adăugăm că volumul este ilustrat din belşug cu excelente şi variate imagini, luate din diferite unghiuri, ale ctitoriilor Sfântului Calinic, care, aşa cum se ştie, s-a implicat în trasarea planurilor lor, fiindu-le şi ceea ce se numea pe vremuri „ispravnic de lucrări”.

Mihaela Palade insistă asupra înrudirii stilistice a bisericii Mănăstirii Frăsinei cu bisericile mănăstirilor Cernica, Pasărea şi a catedralei din Râmnic. Un merit al acestui volum este şi includerea unui capitol dedicat Mănăstirii Frăsinei, puţin cunoscută, notorie mai mult prin interdicţia impusă fetelor şi femeilor de a-i trece pragul – pentru ele existând un paraclis şi un arhondaric aflat la o depărtare de un kilometru sau doi – şi printr-un pretins „blestem” al Sfântului Calinic vizându-le pe cele ce nesocotesc rânduiala... Adevărul privind legăturile Sfântului stareţ cu Frăsineii este mai complex şi mai frumos. În anul 1857, episcopul Râmnicului a găsit „în districtul Vâlcea, plaiul Cozii, o biserică de zid, cu o chilie împrejur, situată în loc retras sub numele de Frăsinei[14]. Şapte ani mai târziu, într-o scrisoare a Sfântului adresată ministrului Cultelor, descoperită şi publicată de Părintele Gabriel Cocora, se spune: „... la anul 1859 puseserăm în lucrare, cu mijloacele noastre personale, a construi o biserică mai mare în apropiere de cea veche, cu case împrejur pentru locuinţa părinţilor doritori a se trage cu vieţuirea acolo, ca pe biserică şi care dupe cuvenita desăvârşire şi înfrumuseţare dându-i-se titlul de «Noul Schit Frăsinei»[15].

Teologul Marius-Alexandru Motorga, frate în Mănăstirea Frăsinei de astăzi, semnează o frumoasă evocare a chinoviei de altădată, vădind talent de prozator, sprijinindu-se însă ferm pe izvoare şi mărturii în parte inedite, intitulată „Zidirea Mănăstirii Frăsinei sub permanenta grijă a Sfântului Calinic – în tradiţia şi documentele vremii”, din care cităm: „...din 1865 şi până la retragerea sa la Cernica, în mai 1867, Sf. Calinic îşi împărţea timpul între Episcopie şi desele şederi la Frăsinei. (...) // Participa la toate slujbele ce se săvârşeau şi avea o deosebită râvnă pentru utreniile din noapte de patru sau cinci ceasuri, utrenii ce nu vor înceta niciodată la Frăsinei, simţindu-se până atunci duhul râvnitor al Sf. Calinic[16]. Datorită frumuseţii locurilor în care este aşezată, într-o izolare aproape pustnicească, prielnică rugăciunii, lecturii şi meditaţiei, Mănăstirea Frăsinei, rectitorită de Sfântul Calinic la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost şi rămâne un reper al monahismului românesc.

Regretăm că spaţiul nu ne îngăduie să ne oprim, aşa cum s-ar fi cuvenit, asupra a două contribuţii cu totul aparte incluse în volumul editat de Arhiepiscopia Râmnicului. Cea dintâi, intitulată„Sfârşitul vieţii pământeşti a Sfântului Calinic de la Cernica în lumina hagiografiei ortodoxe, poartă semnătura reputatului bizantinolog Emilian Popescu; cea de-a doua, aparţinând profesorului teolog Aurel Pavel, se ocupă de legăturile dintre Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica şi Sfântul Ierarh Andrei Şaguna.



[1] Lucrarea duhovnicească şi culturală a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului / Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului † Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului / Volum coordonat de Pr. dr. Ştefan Zară, Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 2015.

[2] Liviu Stan, Sfinţii Români, Sibiu, 1945, p. 72.

[3] Ibidem.

[4] Istoriile Sfintelor Monastiri Cernica şi Căldăruşani de smeritul monah Casian Cernicanul, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1988, volum ce reproduce cu text transliterat ediţia princeps din anul 1870.

[5] Ion Bria, Teologia Ortodoxă în România contemporană, Iaşi, 2003, pp. 38-39.

[6] Lucrarea duhovnicească şi culturală a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica..., p. 14.

[7] Ibidem, pp. 14-15.

[8] Ibidem, p. 17.

[9] Ibidem, p. 102.

[10] Ibidem, p. 104.

[11] Ibidem, p. 151.

[12] Ibidem, p. 142.

[13] Ibidem, p. 143.

[14] Ibidem, p. 140.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 125.