--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Noiembrie 2012, nr. 11 (271), an XXIII (serie nouă)
Profesorul de religie
--- pagina: 6

Abordări interdisciplinare în cadrul orelor de religie

de Colegiul Naţional Mihai Viteazul, Turda. Daniela Bulgarov

Educaţia, ca ipostază a culturii, are rolul de instanţă metaculturală, de pârghie reglatorie care duce la creştere si sporire culturală. Nu întâmplător vorbim în ultimii ani despre actul educativ ca despre unul structurat pe diferite arii curriculare , care contribuie activ la dezvoltarea unor noi orizonturi tematice.

Disciplinele care alcătuiesc aceste arii curriculare se află în interacţiune funciară, având o dinamică intimă de corelare si determinare reciprocă, ele găsindu-şi sensul şi eficacitatea doar împreună.

În aceste condiţii este imperios necesar ca în învăţământul românesc să-şi facă apariţia noi programe de studiu interdisciplinar, să fie abrogate vechile practici de predare, iar accentul să cadă de pe memorare pe dezvoltarea de competenţe. Cu alte cuvinte să facem învăţământul interesant pentru elev.

Termenul de interdisciplinaritate îl regăsim târziu în limbajul curent. Pentru prima dată îl găsim în dicţionarul de neologisme din anul 1978, definit ca fiind, “stabilirea unor relaţii între mai multe discipline sau ştiinţe”.

Mai apoi interdisciplinalitatea a fost definita ca o “formă de cooperare între discipline diferite cu privire la o problematică, a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergenţă şi o combinare prudentă a mai multor puncte de vedere”. (Constantin Cucoş, “Pedagogie”).

Mult timp interdisciplinaritatea a fost privită ca panaceu universal de ordin pedagogic, apoi a fost considerată o formulă de încurajare a dezordinii spirituale, pentru ca mai tarziu să fie considerată un mijloc de dizolvare a clasicelor discipline de studiu. Astăzi, interdiscilinalitatea reprezintă una din cele mai complexe probleme teoretice şi practice pentru dezvoltarea pedagogiei deoarece oferă o imagine unitară asupra fenomenelor studiate la diferite discipline; contribuie la corelarea cunoştintelor dobândite la diverse obiecte de învăţământ, duce la dezvoltarea flexibilităţii gândirii.

De ce este interesantă interdisciplinalitatea pentru învăţământul românesc?

Pentru că duce la formarea de competenţe cu carater generic (structuri mentale şi acţional-comportamentale flexibile şi integrate) care pot fi transferate cu uşurinţă dintr-un context disciplinar în viaţa cotidiană.

Predarea - învăţarea prin corelarea obiectivelor de studiu reprezintă elemente de noutate în lecţie, ceea ce activează elevii, le stimulează creativitatea, contribuie la formarea unor oameni de cultură.

Predarea interdisciplinară pune accentual simultan pe aspectele multiple ale dezvoltarii umane: intelectuală, emoţională, socială, fizică, estetică etc. şi asigură elevului formarea unei culturi comunicative necesare pentru relaţionarea cu semenii.

Sigur că acest tip de predare interdisciplinară nu se poate realiza peste noapte. Este nevoie de timp dar şi de factori care să contribuie la trecerea interdisciplinarităţii de la intenţie la practică:

Este nevoie de cursuri de formare a cadrelor didactice pe tema interdisciplinarităţii, în contextul în care formarea iniţială se petrece adesea în contexte instituţionalizate diferite;

Modificarea vechilor programe şi conceperea unor programe de studiu interdisciplinar şi a manualelor aferente (sarcină ce ar trebui să revină Ministerului Educaţiei);

Nu în ultimul rând exista nevoia reală de posibilităţi financiare, pentru ca proiectele scrise să devină realităţi aplicabile.

Toate cele spuse mai sus se aplică pentru orice disciplină, inclusiv pentru disciplinele teologice. Acum, mai mult ca oricând există nevoia reală de a trece dincolo de graniţele teologiei. Discursul teologic de azi trebuie să încadreze întregul areal al vieţii si presupune o specializare multiplă a teologului şi de ce nu, o democratizare a discursului teologic.

Teologul trebuie să fie un adept al interdisciplinarităţii, adică să abordeze problemele, nu doar prin prisma teologiei ci şi prin prisma culturii, politicii, ştiinţei etc. Trebuie să ştie să articuleze segmentele vieţii religioase cu cele trăite în modernitate, deoarece în fiinţa umană cele două aspecte sunt trăite împreună, nu separat.

Teologul nu îşi mai poate permite luxul de a transmite mesaje trunchiate, parţial argumentate, nu mai poate favoriza prin discursul său perceperea secvenţială şi insulară a realităţii. El trebuie să se ancoreze în dogmă, în textul biblic în aceiaşi măsură în care se ancoreaza în ştiinţă, pentru a deveni credibil, pentru a putea, să-i educe pe cei ce-l ascultă nu doar pentru acum ci şi pentru viitor.

În loc de concluzie la cele de mai sus aşi spune că interdisciplinaritatea, ca demers educativ, în cadrul orei de religie, contribuie la promovarea relaţiei dintre credinţă şi raţiune, dintre teologie şi cultură, formând personalităţi cu o viziune globală, dar în acelaşi timp şi duhovnicească, de înţelegere a realităţii.