'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În urmă cu 15 ani, într-una din serile „de răgaz şi voroavă” pe care Mitropolitul Bartolomeu şi le îngăduia, într-un cerc de apropiaţi, atunci când venea la Bistriţa, ne-a evocat următorul apolog: Pe la începutul anilor ’60 din secolul trecut, un episcop anglican sosit în vizită în România, surprins de prezenţa credincioşilor în lăcaşele noastre de cult, l-a întrebat pe Patriarhul Justinian:

„- Cum faceţi, Sanctitate, că reuşiţi să umpleţi şi să întreţineţi bisericile?

- Cu clopotul şi cu lumânărica, a venit răspunsul. Cu clopotul îi chemăm pe oameni la Liturghie şi la celelalte slujbe, iar cu banii de pe lumânările cumpărate de ei facem reparaţii şi prenoiri la biserici”.

Mi-am amintit recent de episodul acesta citind o carte despre clopot şi toacă frumos scrisă, concentrată, semnată de Părintele Daniel Benga, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti^[1]. O carte necesară, totodată, marcată de o erudiţie intrinsecă, lipsită de ostentaţie şi cu atât mai rodnică. De altfel, trimiterile din subsolul paginilor sugerează cât de bogată este bibliografia temei, inclusiv cea românească.

Dintru început, autorul ne spune că: vechi de peste 5.000 de ani, „Clopotele nu sunt o invenţie a creştinismului, acesta doar le-a adaptat scopurilor sale”, adăugând: „Clopotele cele mai vechi provin din China, unde au fost turnate cu 3.000 de ani î.H., fiind folosite atât ca instrumente muzicale, cât şi pentru semnale sonore necesare cultului religios”^[2]. Demnă de reţinut şi observaţia: „Confucius era convins că muzica clopotului curăţă sufletul şi instaurează pacea”^[3].

În epoca Vechiului Testament nu întâlnim clopotul în cultura iudaică, ci numai clopoţelul, dotat cu menire cultică. Iniţial, „folosirea clopotului în ceremoniile idolatre ale lumii greco-romane este un motiv central pentru care Biserica creştină l-a respins încă de la început”^[4]. Nu trece însă mult timp şi „asistăm la reabilitarea clopotului în tradiţia creştină şi la introducerea unei interpretări alegorice a folosirii acestuia în cult: clopotul este un simbol al vestirii Evangheliei de către Apostoli”^[5].

Cât priveşte toaca – originile sale găsindu-se în Levant şi Egipt –, aceasta „este un instrument folosit pentru prima oară în cadrul cultului creştin, fiind răspândită azi doar în ţările de tradiţie ortodoxă. Pe lângă popoarele amintite, toaca se întâlneşte şi la copţi, armeni, letoni, estonieni şi lituanieni, adică la două dintre Bisericile vechi-orientale, care au moştenit-o din tradiţia veche a Bisericii, şi la alte trei popoare aflate în sfera de influenţă a creştinismului rus”^[6]. Există, totodată, o împrejurare istorică în care, aşa cum arată Părintele profesor Daniel Benga, toaca devine un substitut al clopotului: „După ce tragerea clopotelor a fost interzisă în teritoriile cucerite de musulmani, toaca a cunoscut o mare întrebuinţare şi răspândire în Bisericile Orientale, precum şi în Muntele Athos, chiar dacă acesta a rămas în timpul otomanilor singurul loc din imperiu unde baterea clopotelor a fost permisă”^[7].

Ne putem convinge şi astăzi de următoarea dihotomie: „Evoluţia clopotelor şi a toacei a fost însă diferită în Răsărit şi Apus. În timp ce toaca a devenit instrumentul cel mai folosit în Orient, clopotele au devenit instrumentele liturgice ale Occidentului”^[8]. Totodată, toaca, zisă şi trâmbiţa îngerilor, „a reuşit să impună şi să înlocuiască în Răsărit trompeta începând cu secolul al VI-lea. Toaca este atestată chiar şi în actele Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea”^[9]. Se cuvin transcrise şi următoarele rânduri care ne privesc ca popor: „Primele consemnări ale baterii toacei în România datează din veacul al XVII-lea, dar obiceiul trebuie să fie mult mai vechi. Călătorii străini în Ţările Române au fost încântaţi de obiceiul bătutului toacei, descriind modul în care biserica era înconjurată în sunetul poetic de toacă”^[10]. Însă întocmai ca şi astăzi, toaca a fost strâns legată de mănăstirea ortodoxă, ea având, după cum arată autorul, şi un caracter apotropaic: „... semnificaţia primă a toacei a fost cea practică, anume de a-i trezi pe monahi. O a doua semnificaţie este marcată de chemarea la rugăciune, iar a treia este cea de a alunga duhurile rele atât prin sunet, cât şi prin marcarea spaţiului în timpul baterii acesteia”^[11].

Întrucât aminteam de o erudiţie implicită, discretă, în acest volum, se cuvine să reţinem câteva detalii precum acela că, în Răsăritul bisericesc, procesul asimilării clopotelor „...a fost unul lent, deoarece răsăritenii ţineau încă mult la tradiţia toacei de lemn”^[12]. „Ursus, dogele Veneţiei, a trimis în dar împăratului bizantin Mihail al III-lea (842-867) douăsprezece clopote în jurul anului 857, iar acesta le-a aşezat într-o clopotniţă ridicată alături de biserica Sfânta Sofia din Constantinopol”^[13]. Dacă în Orientul creştin, îndeosebi în Balcani, clopotele nu au avut o pondere însemnată din cauza pomenitelor legiuiri otomane, „În secolul al XVI-lea, Rusia a întrecut toate ţările ortodoxe, chiar şi pe majoritatea celor din Apusul Europei în privinţa numărului clopotelor turnate”^[14]. De altfel: „Cel mai mare clopot din lume, ce poate fi văzut azi în interiorul Kremlinului moscovit, a fost turnat în anul 1733, la Moscova, pentru bisericile ţarilor ruşi. Cu un diametru de 5 metri şi o greutate de 200 de tone, clopotul, numit ţar kolokol („împăratul clopotelor”), străjuieşte vechile catedrale ale curţii imperiale ruse”^[15].

În ce ne priveşte ca români, cel mai vechi clopot de la noi datează din anul 1385, se află la Mănăstirea Cotmeana, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân, şi nu ne poate decât emoţiona istoria sa dramatică: „În timpul Primului Război Mondial – scrie autorul –, între anii 1916-1918, aliaţii germano-maghiari au strâns şi au topit aproape toate clopotele din Ţara Românească. Istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu, care rămăsese la Bucureşti în timpul ocupaţiei germane, a obţinut «favoarea» de a fi lăsat doar unul dintre ele, alegându-l pe cel mai vechi, adică pe cel de la Cotmeana. După mai mult de 600 de ani, sunetul clopotului îşi păstrează până azi frumuseţea, rămânând un simbol, o pagină de istorie şi de rezistenţă a poporului român şi a Ortodoxiei în faţa cotropitorilor străini”^[16].

Părintele profesor Daniel Benga se opreşte, de altfel, asupra acestui fenomen, întâlnit în întreaga Europă de-a lungul ultimului mileniu, al transformării clopotelor în tunuri, dar şi al reconversiei acestora în clopote, a doua faţă a medaliei fiind adeseori întâlnită în trecutul medieval românesc. Cât priveşte edificiile menite să adăpostească clopotele, aflăm că: „Acestea au fost de două tipuri: construcţii separate de edificiul bisericesc şi turnuri înălţate deasupra bisericii”, performanţa deţinând-o „Turnul lui Ivan cel Groaznic, construit în 1532 în Kremlinul Moscovei (care) avea o înălţime de 90 de metri, jucând atât rol de clopotniţă, cât şi de turn de observaţie”^[17]. Ca şi clopotul, clopotniţa se află sub protecţia Sfintei Cruci, Molitfelnicul conţinând „Rânduiala rugăciunii aşezării Sfintei Cruci pe clopotniţă”, aceeaşi cu aceea a aşezării Sfintei Cruci deasupra bisericii”^[18]. O slujbă de sfinţire, bogată în semnificaţii duhovniceşti, este consacrată şi clopotului, bineînţeles, deşi: „Toaca şi clopotele nu se folosesc în cadrul liturgic propriu-zis, ci în afara acestuia şi, cel mai adesea, înainte de începerea serviciilor liturgice”^[19].

Ar mai fi multe aspecte – în frunte cu acela al semnificaţiei eshatologice a clopotului – de semnalat din această excelentă lucrare, însă spaţiul nu ne îngăduie, aşa încât încheiem reproducând un pasaj de mare expresivitate duhovnicească (şi literară totodată): „Sunetul clopotului este glasul lui Dumnezeu. Chemările toacei sunt glasurile îngerilor. Ambele punctează timpul, făcând ca acesta să nu fie doar timp care trece fără sens (chronos), ci timp marcat de sensul istoriei lui Dumnezeu cu lumea (kairos). Atunci când sunetul clopotului sau cel al toacei punctează timpul, acesta se umple de sens, devenind timp al istoriei mântuirii. Sunetul clopotului este chemarea lui Dumnezeu, iar chemarea noastră în Biserică este răspunsul la această chemare la comuniune. Când clopotul sună, glasul veşniciei răsună şi cheamă pe tot omul aflat înlăuntrul istoriei să lase toate ale lumii şi să se pregătească să-L întâlnească pe Dumnezeul cel Veşnic”^[20].

---

^[1] Daniel Benga, Istoria şi semnificaţia clopotului şi a toacei în Biserica Ortodoxă, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2016.

^[2] Ibidem, pp. 5-6.

^[3] Ibidem, p. 7.

^[4] Ibidem, p. 15.

^[5] Ibidem, p. 17.

^[6] Ibidem.

^[7] Ibidem, pp. 17-18.

^[8] Ibidem, p. 20.

^[9] Ibidem, p. 21.

^[10] Ibidem, p. 21.

^[11] Ibidem, p. 22.

^[12] Ibidem, p. 25.

^[13] Ibidem.

^[14] Ibidem, p. 26

^[15] Ibidem, p. 30.

^[16] Ibidem, p. 33.

^[17] Ibidem, pp. 35-36.

^[18] Ibidem, p. 38.

^[19] Ibidem, p. 65.

^[20] Ibidem, p. 40.