'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În perioada 20-22 martie 2017, cu ocazia anului omagial al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR) și Asociația Tinerilor Creștini Ortodocși Cluj (ATOR) au organizat Festivalul de Teatru pentru tineret „Închis am fost”, în cinstea celor care au pătimit în închisorile comuniste mărturisindu-L pe Hristos. Festivalul a cuprins piesa de teatru „Colivia privighetorilor”, interpretată de tineri din ASCOR, scenete susținute de patru grupuri de tineret, dar și prelegeri pe tema închisorilor comuniste. Scenetele au avut ca sursă de inspirație mărturisirile despre închisoare ale ÎPS Bartolomeu Anania, ale poetului Traian Dorz și ale lui Virgil Maxim. Prelegerile au constat în cuvântul susținut de Părintele Ciprian Negreanu la Biserica Studenților, „De la închisorile sufletului la închisorile trupului”, și conferința susținută de Părintele Ioan Caraza, la Facultatea de Chimie, care a vorbit despre deținutul politic Grigore Caraza, întemnițat timp de 21 de ani.

Piesa de teatru „Colivia privighetorilor”, scenariul căreia a fost gândit de Oana Raluca Băilă și care a fost pusă în scenă la data de 22 martie, în sala mare a Casei de Cultură a Studenților, a avut ca sursă de inspirație mărturiile doamnei Aspazia Oțel Petrescu, care a pătimit 14 ani în închisorile de femei, și ale domnului Dumitru Bordeianu, întemnițat timp de 20 de ani.

Piesa a fost concepută ca o necesitate, ca răspuns la o nevoie firească a multora dintre membrii comunității ASCOR de a aduce un omagiu mărturisitorilor a căror jertfă a rodit în modele personale de credință în Mântuitorul Iisus Hristos pentru generația noastră. Scenariul abordează în special cazurile studenților întemnițați începând cu 1948, care, prin rugăciune, prin priveghere și atenția trează la Domnul, prin însușirea blândeții și a smereniei lui Hristos în condiții extreme, prin lucrarea poruncii Lui de a-ți ierta și a-ți iubi vrăjmașii, au dobândit descarcerarea interioară, starea de libertate a duhului. În acest sens trebuie înțeles și titlul, „Colivia privighetorilor”, dar și numele unuia dintre personajele principale, Nicolae Păsăreanu. Rugăciunea, poezia și cântecul (psalmic), dar mai ales prietenia, credincioșia, sunt, pe parcursul piesei, armele îngerești ale celor goi înaintea armelor. Nebunia ingenuă sau sărăcia cu duhul este și ea privită ca o posibilitate de evadare, atât în temnița de femei, cât și în cea de bărbați, atât pentru cel în cauză, care se abstrage poverii depline a pedepselor, cât și pentru cei dimprejur, care văd în nebun pe singurul care sfidează în deplină libertate, prin umor, puterea aparent insurmontabilă a securiștilor, care repetă adesea „Noi nu glumim”.

Tensiunea piesei devine tot mai dureroasă pe parcursul Săptămânii Patimilor, când, la închisoarea Pitești, deținuții sunt siliți să mănânce carne; dar se risipește, către final, în sunetele biruitoare de clopote și în cântarea „Hristos a înviat!” din celula de femei, care fac să coboare la nivel de ridicol amenințările altădată aspre ale sergentului major: „Liniște! Pe tura mea să am probleme?”. În epilog ni se spune cum aceste acte de curaj, de solidaritate, de mărturisire neînfricată, au fost mutate, din cauza pedepselor care le urmau, pe scena inimii: „Ajutorarea noastră a continuat în inimă. Acolo, în închisoare, în închisoarea aceasta de coaste și de carne, în închisoarea aceea de lanțuri și zăbrele, mi-am ascultat inima. Am privegheat. Acolo am învățat să-mi ascult inima. Acolo am învățat să cânt în inimă”. Rugăciunea inimii este văzută ca o cheie a libertății în închisorile de zăbrele, dar și în cele de carne, ale noastre, ale celor din libertate. Taina acestei rugăciuni este atinsă și în următoarele: „În marea de gânduri adunam un fir de rugăciune. Doar atât. Dar pe care l-am ronțăit cu dinții inimii și ai minții și l-am pătruns până în cel mai mic amănunt”. Iulia Anamaria Mureșan, care a interpretat rolul studentei deținută politic căreia îi aparțin aceste cuvinte, oferă în continuare mai multe detalii cu privire la pregătirea actorilor înainte de spectacol:

„Fiecare actor a avut de parcurs texte scrise și de alți foști deținuți români cu privire la acea perioadă din viața lor. De asemenea, au fost cercetate și câteva dosare ale Securității. Scopul acestei documentații a fost acela de a ne introduce în atmosfera acelor timpuri, de a ne ajuta să conștientizăm o fărâmă din ceea ce constituia realitatea închisorii – modul de adresare, îmbrăcămintea, regimul alimentar, orarul, pedepsele aplicate deținuților, atitudinea anchetatorilor, metode de persuasiune și altele. Ne-a ajutat mult și vizionarea filmului Binecuvântată fii, închisoare, regizat de domnul Nicolae Mărgineanu, în special în ceea ce privește regimul aplicat în închisorile pentru femei.

Cu trei zile înainte de reprezentație, în Duminica Înălțării Sfintei Cruci, echipa de teatru a făcut un scurt pelerinaj la Aiud, la schitul care își sărbătorea atunci hramul. Acolo am participat la Liturghie și ne-am închinat la osuar. Rememorarea vieții celor care au pătimit acolo ne-a întărit în credință. Am cerut binecuvântarea sfinților și ne-am continuat drumul spre Alba-Iulia, unde se desfășura un simpozion al celor care au pătimit în temnițele comuniste. Cuvintele celor care și-au prezentat lucrările, în special cele ale domnului Dan Puric, ne-au dat un imbold în dobândirea curajului de a fi mărturisitori și de a avea spirit tânăr, luptător.

Apoi, cu emoție, am urcat pe scena Casei de Cultură a Studenților. Coborând în pas alert strada Republicii, învoită de la serviciu la jumătatea programului, îmi spuneam: «Merg să fiu deținut de bunăvoie pentru cei care au pătimit fără vină».”

Piesa a lucrat ca un stimul, atât pentru actori, cât și pentru spectatori, în a-i determina să se intereseze mai mult despre această perioadă întunecată a istoriei noastre, cea a întemnițării elitelor românești, dar și în a încuraja mărturisirea lui Hristos și rugăciunea drept cale de libertate.

Finalul piesei a fost încununat de cântarea corului Sfântului Lavrentie al Cernigovului, arătând din nou că sublimarea setei fizice (și a oricărei lipse fizice) se face prin setea de Dumnezeu: „În ce chip dorește cerbul izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul pe Tine, Dumnezeule!”