'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Există în momentul de față două tendințe, și am putea spune, încă mai exact, două ispite, de-a stânga și de-a dreapta, în exprimarea relațiilor cu realitatea covârșitoare numită „țară”. Iar în spațiul românesc, după cum se știe, „țară” este și patria, dar și țărișoarele - vai, din Maramureș și până în Țara Almăjului.

Ispita „de-a stânga” află de bine să ponegrească tot ce se referă la „țară”. Tot ce este românesc, conform acestor înverșunați, este rău, superficial, neautentic, înapoiat etc. Aceste generalități negative sunt rostite cu glas tare, fără drept de apel, cu anume bucurie și, culmea, cu aerul unor înțelepciuni speciale. Este o manifestare de, cum ziceam, înverșunare fără argument: afirmație și atât.

Este de spus că orice generalitate, orice afirmație „la gramadă”, este din capul locului suspectă. Ce înseamnă „tot”? Cine sunt acești „toți”? Care este relația dintre înverșunații cu pricina și restul, acei „toți”?

Fără îndoială cei căzuți în asemenea strășnicie ar trebui să își facă, din când în când, un examen de conștiință, ar trebui să se privească în oglindă și, de vor putea fi sinceri, măcar atunci când sunt singuri, vor vedea capcana căreia i-au căzut pradă.

Dar, în plus de asta, cei care se avântă în asemenea aproximații intelectuale sunt chiar cei care pierd. Deci cei care s-au erijat în procurori, avocați și judecători sunt cei care arată întunericul lor interior. Căci capacitatea de a produce doar venin arată frustrare, oportunism, infantilism răzgâiat și neputință existențială. Chiar venite din partea unor opozanți din temperament, asemenea afirmații arată lașitate, ranchiună și elementară lipsă de bun simț. Acești oameni practică cu pasiune autoflagelarea degradantă.

Cumva în contrast, dar un contrast de coloratură, nu de fond, se află cei care promoveaza un sovinism tribal, înveșmântat în fraze sforăitoare, neconvingătoare și goale de conținut. Mai grav, acești nefericiți leagă dragostea de țară de o anume și vremelnică stăpânire administrativă sau o anume ideologie. Acești indivizi sunt stăpânitori ai sistemului de injurii, amenințări și promotori ai unei neputincioase uri față de alte neamuri sau față de minoritari.

Toți cei pomeniți mai sus nu înțeleg adevărul elementar rostit de către P.P. Carp: „primul semn al lipsei de civilizație este intoleranța”.

În privința dragostei de țară se cuvine a urma calea de mijloc, calea de aur, echilibrul, care chiar este una dintre cele mai emoționante trăsături ale caracterului colectiv românesc. Mai trebuie să ne amintim că, pentru Români, „țara” înseamnă unitate în diversitate, că frumusețea întregului este suma contribuțiilor fiecărei „țări” românești, din Maramureș și până în „Valea Almăjului”.

În unul dintre eseurile sale, intitulat „Stindardul Lumii”, G.K. Chesterton spunea că prezentul și viitorul unei „țări” sau ale unui loc vor putea fi garantate doar printr-o dragoste „având substrat transcendental și fără motiv pământesc”. Această înțelegere este în legătură consecventă cu cele spuse de Părinții pustiei: „frumusețea este în tot locul, dar ea se dezvăluie doar dragostei”. Doar în acest chip dacă vor cinsti oamenii un „loc” sau o „țară”, acestea vor putea deveni demne de viață și de moarte.

Spunea tot Chesterton: „Roma a fost îndrăgită de oamenii ei nu pentru măreția ei, Roma a căpătat măreție pentru că oamenii ei au iubit-o”.

Iar despre ce înseamnă dragostea de loc, Duiliu Zamfirescu ne deslușește că, „nu este nici judecată și nici prejudecată, este un sentiment”. Ca toate sentimentele esențiale, el trebuie cultivat cu discreție, încăpățânare și hotărâre indestructibilă.

În taina sfântă a inimii noastre s-ar cuveni să avem sinceritatea de a rosti, măcar din când în când: țara, țara, țara.