--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Mai 2017, nr. 5 (325), an XXVIII (serie nouă)
Sinaxar
--- pagina: 4

Sf. Mc. Nicolae din Metsovo – un martir din neamul aromânilor. 400 de ani de la moarte

de Dr. Cătălin Pălimaru

Istoria Balcanilor se împleteşte cu istoria unui popor fără o ţară anume ci mai degrabă răsfirat pe teritoriul unor state precum Serbia, Macedonia, Croaţia, Albania, Bulgaria sau Grecia. E vorba de ceea ce numim în mod generic aromâni sau vlahi, în realitate însă o populaţie compozită formată din aromânii propriu-zişi, dar şi din macedoromâni, meglenoromâni, cuţovlahi sau morlaci. La origine sunt popoare de limbă latină, formate din vechile populaţii geto-dacice romanizate de la sud de Dunăre care au migrat şi s-au răspândit în întreaga peninsulă balcanică. Motivul acestei vaste migraţii e strâns legat de natura ocupaţiei lor principale: păstoritul oilor. Vlahii au fost oameni de munte care coborau periodic spre ţinuturi favorabile păşunatului. Au întemeiat peste tot comunităţi înfloritoare, cu tradiţii străvechi, cu port, limbă şi creaţii populare ce le conferă nota de identitate. Deşi de pildă în Moscopole, cel mai mare oraş al Balcanilor (azi în Albania), cu 60.000-70.000 de locuitori pe la anul 1760, majoritari de etnie aromână, existau la acea vreme 40 de biserici, o academie, o tipografie mare, ateliere şi şcoli meşteşugăreşti, de-a lungul timpului vlahii s-au dovedit mai degrabă exponenţii unei culturi orale, predată prin viu grai din generaţie în generaţie. Însăşi limba lor, mult înrudită cu româna, în condiţiile unei populaţii limitată la statutul de enclavă, a supravieţuit doar prin transmitere orală în perimetrul familial. Se fac astăzi eforturi mari pentru salvarea acestei limbi, vorbită în momentul de faţă doar de cei mai în vârstă. Îşi revendică astăzi apartenenţa la această etnie oameni răspândiţi în întreaga lume, fără a mai cunoaşte însă limba părinţilor. Chiar şi în biserică, vlahii nu au avut propria lor limbă liturgică, ci au slujit mereu în limba ţării în care trăiau.

În Grecia, spre exemplu, există câteva comunităţi tradiţional vlahe, situate în zone de munte şi populate mai ales vara. Localităţile aromâne au fost mereu comasate în ţinutul Epirului şi în munţii Pindului. Cea mai importantă aşezare locuită în majoritate de vlahi rămâne, în Grecia, Metsovo (Aminciu pentru aromâni), un loc situat între Epir şi Tesalia, pe o rută comercială importantă ce traversa munţii Pindului. Cu o istorie străveche, Metsovo va intra în secolul XV sub ocupaţia otomană, localnicii păstrându-şi însă mai departe credinţa şi tradiţiile, foarte puţini dintre ei trecând la islam. Dar vor trebui să facă faţă vicisitudinilor vremii, cel puţin sub aspect social.

Nicolae Basdanis, viitorul martir, s-a născut la Metsovo în ultima parte a secolului XVI, într-o familie de aromâni, conform istoricilor. În căutarea unui trai mai bun, va pleca de timpuriu la Trikala, la peste 50 de km de casă, unde va lucra ca ajutor de brutar într-un oraş majoritar musulman. Se adaptează însă la noile condiţii, îşi face prieteni şi relaţii în mediul musulman, fiind chiar ademenit de turcii înstăriţi şi educaţi ai oraşului să treacă la islam, în schimbul unui alt statut social. Lipsit de experienţă şi copleşit de ideea de a face parte din elita comunităţii musulmane a oraşului, tânărul Nicolae trece la islam. Apostazia îi provoacă însă mari remuşcări, motiv pentru a se întoarce la Metsovo în dorinţa de a reveni la credinţa ortodoxă a părinţilor săi. E şi un prilej de a se adânci în viaţa duhovnicească. Acasă este primit cu căldură, trăieşte un timp retras, dar se reintegrează apoi în viaţa de zi cu zi a concitadinilor săi. Erau totuşi vremuri grele iar oamenii, şi mai ales tinerii, făceau cu greu faţă condiţiilor de trai. De aceea se angajează în slujba unor cărăuşi care asigurau material lemnos oraşului Trikala. În cursul unei astfel de călătorii este recunoscut de un bărbier turc, probabil o veche cunoştinţă, care remarcă abandonarea de către Nicolae a portului specific musulman, obligatoriu pentru adepţii islamului. Cetăţeanul turc recurge la şantaj, pretinzându-i lui Nicolae o anumită cantitate de brad, livrată anual, în schimbul tăcerii lui cu privire la apostazia de la islam a tânărului din Metsovo. Nicolae acceptă târgul, terifiat de ideea că cei denunţaţi autorităţilor turce pentru apostazie erau condamnaţi la moarte. Se întoarce la Metsovo, frământat de gânduri; cere povăţuire preotului din localitate, care-l determină să refuze şantajul şi să asume cu bărbăţie consecinţele. Îl pregăteşte duhovniceşte pentru o declaraţie publică a lepădării de islam şi a întoarcerii la Hristos. Pregătirea era necesară pentru a evita o nouă cădere de la credinţă. Tânărul Nicolae se întoarce la Trikala, refuză târgul cu bărbierul turc şi, în consecinţă, e denunţat autorităţilor otomane. Judecătorii musulmani caută să-l ademenească, însă Nicolae, surprinzător pentru un tânăr de vârsta lui, declară liber şi pe deplin convins: „M-am născut creştin, sunt creştin şi creştin vreau să mor”. Este condamnat la moarte şi ars în piaţa publică din Trikala pe 17 mai 1617. Un creştin evlavios, plătindu-i pe turci, adună ce mai rămăsese din trupul său ars. Acesta zideşte capul sfântului într-un perete al casei. Un an mai târziu, un alt creştin, cumpărând casa de la cel dintâi, zăreşte o lumină neobişnuită pe acel perete şi, săpând, găseşte capul mucenicului. Îl va dărui mănăstirii Varlaam de la Meteora unde se găseşte şi astăzi în raclă de argint. La această mănăstire, în prezenţa tuturor stareţilor de la Meteore, se face mare prăznuire la data de 17 mai, aşa cum mare prăznuire se face şi la Metsovo, la Trikala, Grevena, Ioannina sau în alte locuri din Grecia. Vlahii îi poartă o mare evlavie şi şi-l revendică ca pe un sfânt din neamul lor. Pe la anul 1800, la Metsovo, în mănăstirea Sfântului Ierarh Nicolae al Mirelor, s-a construit un paraclis închinat noului mucenic. Mănăstirea nu este populată, însă este vizitată de turişti şi pelerini. Biserici închinate lui s-au ridicat în diverse zone ale Epirului sau Tesaliei. Mulţi credincioşi dau mărturie despre minunile trăite prin intervenţia sfântului martir Nicolae. Oficial a fost canonizat la 28 noiembrie 1988, dar slujba lui a fost compusă şi editată încă de la 1757 de Nicolae Kyrkos. Două secole mai târziu, o nouă slujbă îi va compune monahul Gherasim Mikragianannitul, tipărită în 1968.

Sf. Nicolae din Metsovo rămâne în analele istoriei ca un exponent al poporului vlah şi o ofrandă adusă de acesta lui Dumnezeu. El cade victimă terorii otomane, care a produs multă suferinţă, în decursul a câteva secole, creştinilor din peninsula Balcanică. Suferinţa şi jertfa lor au stat sub semnul Crucii lui Hristos dar au germinat peste timp şi seminţele revoluţiilor de eliberare de sub turcocraţie.