'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Surprinzătoare şi plăcută este prezenţa Arhimandritului Bartolomeu Valeriu Anania într-o carte recent apărută sub semnătura lui Adrian Nicolae Petcu: Preoţi ardeleni pătimitori în temniţele comuniste (Editura Argonaut, Deva, 2016). Despre ce este vorba? Gheorghe Zemora, preot paroh în parohia Vulcan I, este arestat în 1947, „în cadrul măsurilor generale de triere”, eliberat (1948) la intervenţia Mitropolitului Nicolae Bălan, declarat, mai târziu, element duşmănos al clasei muncitoare şi trimis (1951), împreună cu fiica cea mică, în domiciliu obligatoriu, în satul Mănăstirea, judeţul Călăraşi. Intervenţia Mitropolitului Sebastian Rusan al Moldovei pe lângă prim-ministrul Petru Groza, pentru mutarea lui la Cluj, la fiica cea mare, rămâne fără urmări. Aceleaşi rezultate le au memoriile adresate Episcopului Andrei Magieru, în acelaşi an, şi Prezidiului Marii Adunări Naţionale, în 1954. Explicaţia oficială? „Este duşman al regimului nostru şi, în caz de reîntoarcere”, va avea „influenţă asupra credincioşilor” şi „ar putea desfăşura activitate propagandistică nefavorabilă”. În 1955, părintele se adresează direct Patriarhului Justinian. Scrisoarea către Ministrul Afacerilor Interne, Pavel Ştefan, este redactată de Valeriu Anania, în obişnuitul stil protocolar, dar subtil-imperativ.

Domnule Ministru,

Din încredinţarea Sanctităţii Sale Patriarhului Justinian, respectuos Vă trimitem alăturat cererea preotului Zemora George, din comuna Mănăstirea, raionul Olteniţa, recomandată Dvs. pentru o rezolvare favorabilă.

Cabinetul S[anctităţii] Sale Patriarhului Justinian

Bucureşti, 7 aprilie 1955 /Secretar,

Arhi[man]d[rit]

V. Anania

Rezoluţia Ministrului pe adresa purtând antetul Patriarhiei Române: „Să fie ridicate restricţiile domiciliare”.

Curioasă este această semnătură de „secretar”, ştiut fiind faptul că, în 1955, V. Anania era Director al Bibliotecii Palatului Patriarhal. La fel de curioasă este şi folosirea apelativului „Sanctităţii Sale” pentru „Preafericirii Sale”, titlu care, deşi justificat istoric, e mai puţin utilizat în ortodoxia românească. Explică ceva aceste curiozităţi? Fără îndoială, da! Mai întâi, relaţia specială a tânărului Arhimandrit cu „Patriarhul meu” şi, în al doilea rând, devoţiunea plină de recunoştinţă pentru omul cu o uriaşă putere de muncă, bun organizator, diplomat abil, conciliant şi generos, căruia, la „drumuri lungi”, poetul îi recita din versurile sale.

Iată ultimul gest de dragoste înlăcrimată la înmormântarea Patriarhului iubit (1977), cel care-i trimisese, în detenţia de la Ploieşti, propria căciuliţă de lână pe care o purta, în camera lui, la reşedinţa patriarhală. Pe dealul Mitropoliei, carul mortuar opreşte pentru o ectenie. Valeriu Anania însoţeşte sicriul deschis, în marginea căruia se afla pieptenele defunctului. Îl ia şi „piaptănă barba albă odihnită pe piept, fără grabă, ca într-o mângâiere”. Era ultimul gest de admiraţie publică. La câteva zile află că directorul Administraţiei Patriarhale „desprinsese (deja) de pe perete portretul oficial al celui dispărut” şi-l aruncase după uşă. Două lumi faţă în faţă: cea a iubirii care sanctifică şi cea îndelung exersată a ingratitudinii. În epocă, pioasele trădări făceau parte din exerciţiul ipocrit al salvării personale. Fidelitatea exemplară a lui Valeriu Anania faţă de patriarhul Justinian a fost una din marile biruinţe asupra răului care, de câteva decenii, produsese deja, în societatea românească, simptomele unei paralizii morale de proporţii.