'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

„Îmi accept crucea și o sădesc, cu propriile mele mâini, în inima mea. Dacă mi-ai permite să aleg, nu aș schimba nimic, pentru că ești cu mine! Nu mă mai tem, căci am înțeles. Eu Te urmez în patima Ta și în învierea Ta”[1]. Acestea sunt cuvintele cardinalului vietnamez Nguyen van Thuan, rostite în timpul detenției sale în închisoarea comunistă. Întuneric, izolare, singurătate, brutalitate, absurd. Toată această atmosferă a trăit-o din plin acest om al speranței din ziua în care, dintr-un arhiepiscop, s-a transformat într-un simplu prizonier. Dar, și-a asumat această stare de la un capăt la altul și a prefăcut oroarea închisorii într-un dar, paradoxal, al lui Hristos pentru sine. Și acest lucru se întâmplă odată cu schimbarea de accent, de pe propriile sale puteri spirituale pe nădejdea în acceptarea planului lui Dumnezeu pentru el.

Arhiepiscopul Francis Xavier Nguyen Van Thuan [în vietnameză:Phanxicô Xaviê Nguyễn Văn Thuận] se naște la 17 aprilie 1928, în partea centrală a Vietnamului, într-o suburbie a orașului Hue. Este cel mai mare dintre cei opt copii ai unei familii de catolici practicanți încă din secolul al 17-lea. Primește o educație religioasă serioasă datorată mai ales mamei Elisabeth, cu care întreținea din fragedă pruncie discuții pe marginea Scripturii și a istoriei dureroase a creștinilor din Vietnam. Va manifesta pentru tot restul vieții sale o evlavie deosebită față de Tereza Pruncului Iisus, evidentă în viziunea sa asupra vieții – atenția la detalii și la lucrurile aparent mărunte și, în consecință, încrederea că Dumnezeu din lucrările mici va face lucrarea Sa mare.

Intră la Seminarul Minor An Ninh la adolescența timpurie și își continuă studiile în filosofie și teologie la Seminarul Major Phu Xuan. După terminarea studiilor este hirotonit preot, pe 11 iunie 1953, de către Episcopul Urrutia. Va fi curând însărcinat să păstorească Parohia francofonă Sfântului Francisc, cu scopul de a înlesni trecerea de la o majoritate franceză la una vietnameză. La doar câteva luni după este numit capelan al Institutului Pellerin, la Spitalul Central și în închisorile provinciale. La scurtă vreme va pleca la studii la Roma, unde, între anii 1956-1959, la Universitatea Urbaniană, urmează studiile doctorale în drept canonic, pe care le termină cu o teză dedicată „Organizării capelanilor militari din întreaga lume”. La întoarcere acasă, este numit profesor la seminarul An Ninh din Hue, unde devine și rector. La 13 aprilie 1967, Papa Paul al VI-lea îl numește episcop de Nha Trang, primul episcop vietnamez în acest scaun. Programul său de viață și de pastorație este exprimat de motto-ul cu care își începe activitatea – Gaudium et spes – un apostolat al bucuriei și al speranței pentru întreaga sa viață. Activitatea sa de-a lungul alor opt ani în acest scaun episcopal se va concentra pe educarea viitorilor preoți, dar și pe perfecționarea celor deja existenți, pe catehizarea tinerilor, pe organizarea diverselor asociații parohiale și fondarea unor mișcări pentru dreptate și pace. Va scrie și șase epistole pastorale către enoriașii săi în jurul a diverse probleme contemporane, cu o vizibilă nuanță profetică. Va deține și numeroase funcții administrative locale, dar și externe. Pe 23 aprilie 1975, Papa Paul al VI-lea îl numește co-ajutor al Arhiepiscopului de Saigon cu drept de succesiune și, în același timp, Arhiepiscop titular de Vadesi. Din nefericire, regimul comunist nu aprobă această alegere și îl obligă să se întoarcă la Nha Trang. La întoarcere, este arestat, și, fără să fie judecat sau condamnat, este închis în închisorile comuniste din norul Vietnamului pentru mai bine de 13 ani. Aici va scrie cunoscuta lucrare „Drumul speranței” (The Way of Hope), o adevărată mărturisire și mărturie, în același timp, a credinței în Hristos și a speranței pentru toți creștinii vietnamezi și nu numai. Ziua de 21 noiembrie 1988 va însemna eliberarea sa, cu obligația domiciliului forțat în Casa Arhiepiscopală din Hanoi, fără permisiunea de a efectua vreo slujire pastorală. În martie 1989 își va vizita părinții vârstnici din Sydney, Australia, și va face o călătorie la Roma, unde se întâlnește cu Papa Ioan Paul II. Din nefericire, nu i se va mai permite să se întoarcă. Își va petrece ultimii ani din viață în exil, dar cu inima sa prezent în sânul Bisericii din Vietnam și în mijlocul poporului său. Va susține de departe lucrarea socială și viața bisericească de acasă cu toate puterile sale. În tot acest răstimp primește diferite premii și recunoașteri ale misiunii sale. La 24 iunie 1998 este numit președinte al Consiliului Pontifical pentru Justiție și Pace, iar pe 21 februarie 2001 este numit cardinal al Bisericii Santa Maria della Scala de către Papa Ioan Paul al II-lea.

De la eliberarea sa din închisoare, a suferit șapte intervenții chirurgicale. Ultima dintre acestea a avut loc pe 8 mai 2002, la Centrul de Cercetare pentru Tumori din Milano, Italia. La câteva luni, Dumnezeu i-a pregătit marea trecere înspre tărâmul eternității în ziua de 16 septembrie 2002, la Roma.

Înrolarea în viața creștină înseamnă, mai înainte de orice, a-I urma lui Hristos în tot ceea ce El îți propune. Și, în mod deosebit, a-L urma pe Golgota. Este relativ ușor să fii credincios în vremuri de pace și bunăstare, dar este imperios necesar a-I urma în vreme de suferință. Crucea nu este doar un simbol, ci este însăși ființa vieții creștine. De două mii de ani încoace, creștinii serioși Îl caută „pe Iisus Nazarineanul cel Răstignit” și abia după pe „Cel Înviat”. În același timp, experiența vieții ne arată că, din nefericire, nu mulți sunt cei care asumă acest lucru, urmându-i lui Hristos în orice condiții. Perioada comunistă, dincolo de absurditatea ei și mizeria morală pe care a adus-o, a scos la iveală chipuri de oameni care validează mesajul creștin și care ne conving de frumusețea viețuirii evanghelice în această paradigmă. Suferința îl face pe om adevărat, îl ferește de orice minciună și îl descoperă în toată splendoarea sa originară. Paradoxal, cei care au asumat această suferință, mărturisesc la unison experiența descoperirii fericirii în lumina revelării lui Dumnezeu acolo, în subteran. Și pentru cardinalul Nguyen van Thuan închisoarea a reprezentat „calea speranței”, nu doar pentru sine, ci pentru întreg poporul său și pentru toți cei care au trecut prin dramele regimului comunist. A devenit un far luminos și un punct de reper. De la el ne-a rămas și „decalogul” celor zece reguli de viață, borne indicatoare pentru cei care se uită către el. Le vom reda succint: „voi trăi prezentul la modul deplin; voi face deosebire între Dumnezeu și lucrările Lui; mă voi ține aproape de un singur secret: rugăciunea; voi vedea în Sfânta Euharistie singura mea putere; voi avea o singură înțelepciune: știința crucii; voi rămâne credincios misiunii mele în Biserică și pentru Biserică ca mărturisitor a lui Iisus Hristos; voi căuta pacea pe care lumea nu o poate da; voi repurta o revoluție prin reînnoirea în Duhul Sfânt; voi vorbi o singură limbă și voi purta o singură uniformă: caritatea; voi avea o venerație și o iubire specială: Fecioara Maria”[2]. Cele zece principii par să fie zece borne pentru înțelepciunea crucii, cu relevanță specială și repercusiuni hotărâtoare pentru omul contemporan, în drumul către propria înviere.

De fapt, pentru Cardinalul Van Thuan, crucea a însemnat dragostea care cucerește totul, dragostea care învinge totul, dragostea care dă sens la tot ce ne înconjoară. În sinteză, dragostea este cheia lumii. Celor care îl chinuiau în închisoare și îl întrebau „Chiar ne iubești?”, le răspundea limpede „Da, chiar vă iubesc”. „Chiar și atunci când îți provocăm durere? Când suferi pentru că ești în închisoare fără proces?” „Uitați-vă la toți anii pe care i-am petrecut împreună. Desigur, vă iubesc!” „Și când vei ieși, vei cere poporului să ne găsească, să ne lovească și să ne rănească familiile?” „Voi continua să vă iubesc chiar dacă vreți să mă omorâți. De ce? Pentru că Iisus ne-a învățat să iubim întotdeauna, altfel nu mai suntem demni de a fi numiți creștini”[3]. Credința sa se identifica cu viața sa, iar viața sa nu era altceva decât drumul speranței prin și către dragoste. Dar dragostea nu era doar scopul și destinația, ci certitudinea prezenței lui Dumnezeu în inima sa, potrivit paradoxului evanghelic, „între deja și nu încă”. Ceea ce impresionează este tocmai forța generatoare și contagioasă pentru un popor suferind. Tocmai de aceea se transformă într-un personaj viu care validează dragostea drept motorul de funcționare a întregii lumii și cheia existenței sale. Omul este dacă iubește, iar dacă iubește, Dumnezeu este în el, în mădularele sale. Deviza sa „dragostea învinge totul” devine un ecou, o urmă, un îndemn, un testament viu…

---

[1] Five Loaves and Two Fish,Pauline Books & Media, 2003, p.48.

[2] http://www.nguyenvanthuan.com/tenrules.html.

^[3] How faith survived in a Communist prison (extracts from the late Cardinal Francis Xavier Nguyen Van Thuan's address – „Experiencing God's liberating power” - given at a religious education conference in Los Angeles in 2002), AD 2000, Vol. 16, 4 (2003), p. 10.