--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Mai 2017, nr. 5 (325), an XXVIII (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 7

Secularizare și neutralitate religioasă: provocări contemporane la adresa Bisericii

de Prof. univ. Gheorghios Mantzaridis

Unul din filosofii antici spunea că „investigarea (cercetarea, vizitarea) termenilor este începutul educaţiei” [ἀρχὴ παιδεύσεων ἡ τῶν ὀνοµάτων ἐπίσκεψις][1], un îndemn să cunoaştem ce înseamnă conceptele pe care le folosim ca să pricepem bine şi să ne putem înţelege mai bine între noi.

Secularizarea, oricât de ciudat ar părea, are un înţeles întru totul creştin. Când Mântuitorul spune „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mt 22, 21), El face o secularizare a puterii împăratului, care în cultul imperial era cinstit ca dumnezeu. Iar Hristos spune că Dumnezeu este altcineva decât împăratul. Chipul de pe moneda pe care i-au arătat-o fiind cel al împăratului, celor care au venit la El să-L întrebe dacă să plătească sau nu impozitul, El le spune să dea împăratului cele ce-i aparțin, banii şi cele care privesc banii, iar lui Dumnezeu să-I dea ceea ce-I aparţine Lui, ceea ce-L închipuie pe El, adică chipul Lui, omenirea întreagă creată „după chipul lui Dumnezeu”. Chipul lui Dumnezeu este în omul întreg, iar chipul împăratului este pe monedă. Această separație, între cele ale cezarului şi cele ale lui Dumnezeu, este în mod limpede o temă creștină, în mod clar cuvânt al lui Hristos. Secularizarea nu exista și nici acum nu prea există în religiile orientale. Este necreștin și anticreștin, idolatrie, să-i faci un cult împăratului, unei reprezentări, unei vaci, sau, știu și eu, unui tabu, unei zeități...

Așadar, secularizarea a avut un sens creștin la început. Însă una e secularizarea aceasta, cu înțeles creștin, și cu totul altceva este secularizarea ca ideologie, adică despărțire a Bisericii de chestiunile publice, de convingeri și de viața de zi cu zi a oamenilor. Această secularizare este ideologică, o secularizare impusă, fără legătură cu Tradiția creștină. Deformarea secularizării se face în numele unui așa-zis proces istoric, însă este, de fapt, o ideologie care se impune...

Desigur, omul, pe parcursul istoriei sale, de multe ori uită de Dumnezeu și secularizează și lucrurile dumnezeiești. Acesta este o decădere și o înțelegere greșită a secularizării creștine, care nu poate să fie acceptată de către Biserică ca ceva corect. Adevărata secularizare, despărțirea lui Dumnezeu de lucrurile lumești, are un sens creștin.

Cu cel de-al doilea sens, cel ideologic, secularizarea antropocentrică, a separării vieții omului de Evanghelie și de credință, s-a dezvoltat după Evul Mediu, odată cu Renașterea, cu Iluminismul etc. Această secularizare a ajuns să se întoarcă împotriva creștinismului și a creat anumite valori: libertatea, egalitatea, fraternitatea etc. Dar aceste valori, ale Iluminismului sunt de fapt ca niște coji ale adevărurilor creștine. Cine a vorbit mai mult despre libertatea omului decât creștinismul? La libertate am fost chemați... Frățietatea prin excelență e cea creștină, comunitatea creștinilor, așa cum este ea reflectată în Faptele Apostolilor, de exemplu. Și dreptatea este, de asemenea, o virtute prin excelență creștină. Așadar, în numele libertății, dreptății, toleranței religioase etc., în numele acestor lucruri, acestor înțelesuri, acestor termeni, acestor învelișuri fără conținutul creștin, au fost făcute cele mai mari crime. Au avut loc ghilotinări, revoluția franceză... Iar cele mai mari crime au avut loc și mai au încă loc în numele unor valori cu nume creștin, dar care și-au pierdut, desigur, conținutul, și care s-au desprins de tradiția creștină.

Această secularizare, vânzare sau trădare a conținutului duhovnicesc al valorilor create de creștinism este cea care predomină în ultimul timp. Iar lumea a crezut că în acest fel poate trăi eliberată de religie. Dar s-a constatat că religia nu este înlăturată – a existat concepția că în secolul XX religia este o ipoteză epuizată, nu doar în comunism, ci și în capitalism –, ci se reînsuflețește. Încă de la sfârșitul secolului XX și odată cu secolul XXI este revalorizată și reînviorată religia. Iar azi avem o manifestare prin excelență a religiei, mai ales a religiilor orientale, ceea ce-i obligă pe oameni să vorbească despre religie ca despre un factor de bază al societății omenești, fie pozitiv, fie negativ, intrând, astfel, într-o epocă a post-secularizării. Timpurile postmoderne devin astfel totodată și postsecularizate.

O a treia soluție s-a încercat, inclusiv în spațiul nostru, să se întrevadă, și anume așa-zisa neutralitate religioasă. Dar sintagma însăși este înșelătoare și lipsită de conținut. Ce înseamnă neutralitate religioasă? Religie neutră, care poate fi? Nimicul, adică zero este neutru... Dar nimicul, adică zero capătă sens, greutate, doar atașat fie unui număr pozitiv, fie unui număr negativ. În mod fundamental, neutralitatea religioasă fie e negare a religiei, cum e ateismul, fie este, într-o situație anume, o disoluție a oricărei religii, fie o religie sau concepție religioasă personală care încearcă să se suprapună peste religiile existente. Adică este vorba de o dizolvare a religiozității, care ajunge să aibă ca factor chiar pe cel care introduce religia. Neutralitatea religioasă constă în a condamna sau dezaproba alte religii, adică îi face o nedreptate religiei, și sfârșește prin a fi ori antireligioasă, ori nihilistă. Expresia neutralitate religioasă nu are substanță, nu înseamnă nimic altceva decât descompunere. În mod real, unde vedem o astfel de tendință și expresie a neutralității religioase, se înțelege că este vorba de o degradare, iar nu acceptare a unei stări sau experiențe a umanității. Căci toate religiile - chiar dacă noi nu considerăm creștinismul ca fiind o religie, ci Revelație, care presupune și o accepțiune sau un mod de interpretare religioase – sunt o experiență tezaurizată de-a lungul veacurilor, care este întotdeauna folositoare omului căci este umană. Dacă vrem să înlocuim acest adevăr tradițional cu un adevăr individual, al acelora care vor să conducă într-un loc, atunci nu facem nimic altceva decât să sacrificăm diacronicul temporalului, sacrificăm ceea ce este comun în numele a ceva individual. Neutralitatea religioasă este un nihilism, căci nu poate exista decât atunci când deagregăm totul și nu mai avem nimic altceva de susținut, decât propriul eu și eul fiecărui om, în sensul de a face fiecare ceea ce vrea, iar societatea, comunitatea devine o junglă.

Altceva este toleranța religioasă, care are de a face uneori cu neutralitatea religioasă, dar pentru a fi cu adevărat obiectivă, ea trebuie să fie egal deschisă față de toți. De exemplu, în Grecia spunem că religia dominantă este este Ortodoxia. Dar este o realitate! Ce să facem? Așa stau lucrurile. Susținătorii justiției vor impunerea acceptării egalității religiei dominante cu celelalte religii. Dar egalitatea nu înseamnă nivelare, ci a-i acorda unui grup ceea ce-i aparține. Aristotel ajută în acest sens prin afirmația sa că egalitatea înseamnă a-i conferi omului ceea ce este conform puterilor și obișnuințelor lui. Dacă-i dai unui uriaș o bucățică de pâine, iar unui pitic îi dai o bucată de pâine de aceleași dimensiuni, îl nedreptățești pe uriaș, pentru că el are nevoi speciale. Așadar, conform nevoilor cuiva și situației în care se află trebuie să-i acorzi ceea ce este drept, egal raportat la situația în care se află, iar nu în mod egal raportat la o exactitate matematică. Egalitatea nu este determinată matematic, ci în permanentă raportare la cel căruia vrei să-i aplici egalitatea. Neutralitatea religioasă este așadar goală de conținut, iar toleranța religioasă constă în a-i conferi în mod egal fiecărei religii ceea ce-i corespunde și i se potrivește: foarte mult, mai mult, puțin, mai puțin; însă întotdeauna în mod just. Aceasta este dreptatea care poate fi obținută sau acordată, făcută într-un stat acceptabil.

Dar, atunci când îndepărtezi conținutul de coajă, de formă, și susții, divinizezi, absolutizezi tipul [gr. τύπον, adică matrița, semnul, șablonul, modelul...; este vorba de absolutizarea tipului în defavoarea prototipului, s.t.], devii fundamentalist. De exemplu, atunci când nu iubești, ci faci doar figurație [gr. σχήµα, adică formă, figură, schemă, șablon, s.t.] de iubire, faci dovezi de iubire tipic formale, exterioare, atunci ești fundamentalist. Când în numele iubirii acuzi pe alții deoarece nu sunt de acord cu tine, ești fundamentalist și consideri că împlinești porunca lui Dumnezeu și ai dragoste, când, de fapt, încalci porunca lui Dumnezeu și ai ură în tine.

Fundamentalismul este un mare pericol în viața religioasă și se poate înfiripa foarte ușor și ascuns în Ortodoxie. În numele unei litere, a unei scheme, poți deveni fundamentalist și să uiți esența creștinismului, a Ortodoxiei, iubirea, chiar față de dușman. Iar atunci când nu doar față de dușmani, ci și față de prieteni te porți cu ură, atunci ești fundamentalist.

Aș vrea să subliniez în mod deosebit ceva în legătură cu fundamentalismul. În vremea noastră, este dominant un fundamentalism științific. Adică, în numele științei, al unui așa-zis adevăr științific, se ajunge la respingerea a orice: religie, tradiții, familie etc. Dar adevărul științific însuși este de așa natură că are mereu un caracter statistic: fiecare adevăr, fiecare teorie științifică, este doar statistic corectă. De aceea progresul științei constă în aflarea unei teorii mai bune, care să interpreteze mai multe lucruri decât cea anterioară, și care ascunde pe cea care care va urma. Așadar, atașarea cuiva de o terminologie științifică, de formularea de la un moment dat a adevărurilor științifice, condamnând concepțiile altora ca anacronice, înapoiate, este cel mai mare pericol astăzi, datorită locului important pe care știința îl ocupă în societate. Oamenii cred în știință și fac din știință o religie oficială, iar atunci când știința-religie devine normă, regulă de viață, atunci cu ușurință apare un fundamentalism științific extrem de periculos pentru om și pentru libertatea și demnitatea lui.

Neutralitatea religioasă este în estență forma unui astfel de fundamentalism, adică susține ceva înșelător pentru a respinge și a condamna lucruri care sunt valide de secole, considerându-le depășite și anacronice. Această idee de neutralitate religioasă, promovată în zilele noastre, amăgește prin himere atemporale. Neutralitatea religioasă este un fundamentalism politico-religios, care nu poate crea decât înșelare, iar nu stări etice (morale) pentru societate și oameni.

(Sursa: http://www.pemptousia.gr/video/ekkosmikefsi-ke-oudeterothriskia/)

Traducere din greacă de pr. Florin-Cătălin Ghiț



[1] Expresie a filosofului socratic Antistene, păstrată în scrierea lui Epictet intitulată Teze [Διατριβαί], I, 17, 2.