--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Mai 2013, nr. 5 (277), an XXIV (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 7

Ierarhia bisericească. Reflecţii privind canonicitatea ei

de Călin Varga
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Odată cu ivirea Bisericii din Ierusalim, ierarhia bisericească prezentă în forma celor trei trepte (episcop-preot-diacon) era deja completată,[1] nu au existat numirile treptelor în forma cunoscută de noi astăzi, însă funcţiile lor au existat încă de la început. Creşterea uimitoare a comunităţii creştine i-a determinat pe Apostoli să aleagă şapte bărbaţi elini plini de Duhul Sfânt şi de credinţă (Fapte 6, 3-7) care să slujească nevoilor Bisericii, cultului creştin cât şi în sprijinirea apostolilor. Treapta preoţiei (τοὺς πρεσβυτέρους[2] τῆς ἐκκλησίας) din Fapte 20, 17 unde πρεσβύτερος cu înţelesul de căpetenie sau mai marii poporului (la plural οἱ πρεσβύτεροι), desemna bătrânii sau conducătorii unui sat, sau chiar al unui stat dacă amintim despre γερουσία Spartei sau a Izraelului.[3] Iar în timpul activităţii publice a Mântuitorului οἱ πρεσβύτεροι făceau parte din componenta Sinedriului, alături de arhierei şi cărturari (Matei 26, 21; Marcu 8, 31; Luca 9, 22).

Despre existenţa acestui cuvânt în cercurile creştineşti, se crede că n-a fost nimic mai mult decât un împrumut din terminologia iudaică. Alte indicaţii noutestamentare arată că aceşti preoţi apar deodată şi cu sarcini de administratori ai bunurilor obştei (Fapte 11, 30) dar şi ai sfintelor taine ale Bisericii. Ei evanghelizau şi botezau, ceea ce numai persoanele bisericeşti cu hirotonie validă puteau face, aminteşte Pr. I. Mircea. În cadrul Sinodului de la Ierusalim (Fapte 15), termenul de presbiterus îngloba întreaga ierarhie bisericească prezentă, deoarece încă nu se precizaseră termenii ierarhiei, treptele ierarhice confundându-se între ele. Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său asupra cărţii Faptelor Apostolilor, aminteşte faptul că în Biserica primară existau însuşirile de rigoare adiacente fiecărei trepte ierarhice, însă nu şi numirile lor în forma în care le cunoaştem noi astăzi.[4]

Termenii întâlniţi în Noul Testament pentru desemnarea ierarhiei sunt imprecişi: cuvinte ca presbiter şi episcop pot da naştere unor confuzii pripite. Ei n-au fost întrebuinţaţi distinct unul de altul, dar aceasta nu înseamnă că n-au fost diferenţiaţi din punct de vedere al serviciului cultic.

Întărim ideea prin expunerea altor exemple noutestamentare care vin să sprijinească această cutumă: Fapte 20, 18 arată categoric diferenţa dintre πρεσβύτεροι şi ἐπισκόπους prin formula de adresare distinctă a marelui Apostol. În alt loc I Timotei 3, 2: („se cuvine episcopului [ἐπίσκοπον] să fie...”) aşezat în continuarea capitolului lângă 3, 8: („diaconii [διακόνους] de asemenea...”) exprimă acelaşi adevăr. Alt exemplu, este cel din Filipeni 1, 1 unde Sfantul Pavel salută întreaga comunitate amintind despre episcopi respectiv diaconi. Mai mult decât atât, în I Petru 5, 1 respectiv II-III Ioan,Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, se numesc pe ei înşişi presbiteri [πρεσβυτέρους] – fapt ce-ar complica şi mai mult situaţia, dacă nu am opera pe text cu distincţia amintită.

Nicolae Ciudin[5] vede încă de la Pogorârea Duhului înfiriparea ierarhiei bisericeşti, el surprinde momentul astfel: Însă consacrarea lor definitivă la apostolie s-a făcut la Pogorârea Sfântului Duh, sub forma limbilor de foc, care s-au aşezat peste fiecare din ei (Fapte 2, 3). Aici e momentul când se pun bazele ierarhiei bisericeşti care avea să se dezvolte mai târziu, aşa cum există astăzi. Însuşi Hristos investind cu putere spirituală Biserica Sa, a făcut ca ea să treacă de la Apostoli la succesorii lor, şi astfel neîntrerupt mai departe până la sfârşitul lumii. În Ioan 14, 16 promisiunea hristică atestă întocmai acest adevăr al transmiterii harului apostolic, iar ca o notă corolară, reiterăm amprenta canonică a ierarhiei pe filonul a 4 exemple noutestamentare:

1. Primul capitol al Faptelor expune alegerea lui Matia în detrimentul lui Iosif zis şi Iustus[6]de către sfinţii Apostoli, pentru a întregi locul lăsat gol de trădarea lui Iuda.

2. Alegerea celor 7 (µαρτυρουµένους ἑπτά) din Fapte 6, 3: prin care Apostolii au cerut mulţimii să le prezinte un număr simbolic de bărbaţi cucernici şi vrednici chemării diaconiei, au fost instituiţi în treapta diaconiei. Instituirea diaconilor prin punerea mâinilor de către Sfinţii Apostoli, a constituit primul pas în această direcţie de ramificare a treptelor ierarhice.[7]

3. Următoarea treaptă este cea a presbiterilor – o demnitate bisericească intermediară, care ajutau Apostolii în cârmuirea Bisericii Universale (Fapte 15) şi care luau parte la dezbateri împreună cu ei, cum este cazul Sinodului din Ierusalim (aprox. 49-50 d.Hr.).

4. Fapte 12, 17; 21, 18 îl evidenţiază pe Iacov, fratele Domnului, ocupând un loc central în comunitatea de la Ierusalim. Este recunoscut drept conducătorul spiritual al Bisericii de aici, cu alte cuvinte Iacov este deţinătorul ultimei trepte ierarhice, episcopul Bisericii mame. Cu altă ocazie, Sfântul Pavel în apologia apostolatului său din Galateni 1, 19 îl aminteşte pe Iacov stâlp al Bisericii din Ierusalim. Tot aceleaşi structuri organizatorice sunt întâlnite şi în Biserica creştină din Antiohia[8].



[1] I. Mircea, Organizarea Bisericii şi viaţa primilor creştini, „S.T.”, 1-2/1955, p. 75.

[2] În sensul său literar substantivul πρεσβύτερος desemnează noţiunea de fiu sau frate bătrân (cum este cazul fratelui mai mare din Luca 15, 25). Conexiunile acestei sintagme devin foarte interesante în contextul Egiptului antic, unde presbiterus era echivalentul unui păzitor al cetăţii. A se vedea Moulton, Milligan, Vocabulary of the Greek Testament, Hendrickson Publishers, 1997, p. 502.

[3] Stelian Tofană, Cuvântarea Apostolului Pavel la Milet – o referinţă la preoţia sacramentală a Bisericii primare, ”Studia Orthodoxa”, 2/2009, p. 17.

[4] Saint Chrysostom, Homilies on the Acts of the Apostles and the Epistle to the Romans, pp. 170-172.

[5] Nicolae Ciudin, Temeiurile biblice şi patristice ale Ierarhiei Bisericeşti, „S.T.”, 3-6/1950, p. 200.

[6] Despre acest Iustus nu cunoaştem foarte multe detalii, el este prezent în paginile noutestamentare de două ori (Fapte 18, 7 şi în Epistola Sf. Pavel către Coloseni 4, 11), unde textul ni-l înfăţişează drept un creştin din Corint prieten apropiat al marelui Apostol Pavel, gazda sa în timpul cât acesta a poposit în Corint. Vezi Joseph Henry Thayer, A Greek-English Lexicon of the New Testament, p. 302.

[7] Nicolae Ciudin, op.cit., pp. 200-201.

[8] În ceea ce-i priveşte pe harismatici, aceştia nu sunt feţe bisericeşti hirotonite prin punerea mâinilor (I Timotei 4, 14), ci creştini de rând care se deosebeau prin darurile supranaturale ale Duhului, investiţi cu slujba cuvântului. Acestea fiind excepţionale şi cu scopul clar de a întări Biserica la începuturile ei, pe măsura dezvoltării creştinismului au dispărut, tocmai fiindcă harismele aparţineau unei stări trecătoare, fiindcă în parte cunoaştem şi în parte proorocim (I Corinteni 13, 9). În I Corinteni 3, 28 Sfântul Pavel enumeră o serie de harisme dintre care subliniază doar 3 ca importanţă capitală: ...mai întâi apostoli, al doilea profeţi, al treilea pe învăţători. Pr.Tofană înţelege nu doar faptul că prezenţa harismelor în Biserica primară corobora o necesitate, ci el pune preţ pe măsura în care aceste daruri îşi împlineau sau nu rostul lor. De aceea, spune el, Apostolul Pavel nu considera că încetarea lor în Biserica, pun piedică zidirii trupului lui Hristos (I Cor. 14, 28; I Cor. 1, 7). Vezi Stelian Tofană, „Harisma „vorbirii în limbi”, prezentă încă în Biserică? O perspectivă paulină”, Studia Orthodoxa 1/2011, p. 28.


'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>