'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Secolul al IV-lea este unul dintre cele mai fericite pentru creştinism; poate cel mai fast. Întâi, pentru că din hrube şi catacombe, după numeroase şi sângeroase persecuţii, mărturisitorii lui Hristos ies la lumină. Prin edictul de la Milan, religia cea revelată capătă drept de cetate datorită împăratului Constantin cel Mare, iar câteva zeci de ani mai târziu, sub Teodosie cel Mare, devine religie de stat. I se va afierosi chiar o nouă capitală, o nouă Romă – Constantinopolul, care de-a lungul timpului va veghea cu străşnicie asupra integrităţii dogmei creştine şi a predaniilor. Secolul al IV-lea are doi împăraţi cu adevărat mari şi creştini: pe Constantin şi pe Teodosie. Însă are de rezolvat şi problema a două mari erezii pe care Biserica le respinge succesiv prin sinoadele de la Niceea şi Constantinopol; sinoade (ţinute în anii 325, respectiv 381) care formulează Simbolul credinţei aşa cum îl rostim şi noi azi în biserică. Crezul nostru ortodox prin care mărturisim că Dumnezeu este unul în fiinţă, dar ipostaziat în trei Persoane divine („Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”) şi că Hristos este în aceeaşi măsură Dumnezeu şi om desăvârşit, cele două firi ale Sale – divină şi umană – coexistând contopite, fără să se amestece ori să se separe şi fără ca prima s-o absoarbă pe a doua. Pentru că după arieni şi macedonieni, nestorienii vor separa cele două firi (erezie respinsă de Sinodul III Ecumenic în anul 431), iar monofiziţii le vor amesteca şi Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451) va pune ordine. Cu monoteliştii, respinşi de Sinodul al VI-lea, care socoteau că din cele două voinţe ale lui Hristos prevalează cea divină, se încheie seria ereziilor trinitare şi hristologice, iar ultimul Sobor Ecumenic (787) restabileşte cultul icoanelor. Acum, în secolele IV-VIII, este precizată dogma şi în acelaşi al optulea veac se încheie şirul marilor Părinţi ai Bisericii, prin Sf. Ioan Damaschin, autor al unei neîntrecute Dogmatici, al celor trei tratate contra iconoclasmului şi al unor pagini de strălucită imnografie creştină.

În aceste patru secole şi jumătate, Biserica lui Hristos îşi pune temelia dogmatică, ecleziologică şi canonică pe care noi, ortodocşii, am vegheat-o să rămână intactă şi nealterată, deopotrivă cu predaniile. Dar această învăţătură, predată nouă de Mântuitor, de Sfinţii Apostoli, de Sfinţii Părinţi şi de Sinoadele Ecumenice, nu este o colecţie de principii sau un cod de legi. Ea se mărturiseşte şi se trăieşte, pentru că este o cale, o soluţie existenţială concretă, nicidecum o doctrină sau un sistem filosofic.

Toţi creştinii sunt chemaţi să şi-o asume: s-o mărturisească, să trăiască în preceptele ei şi s-o propovăduiască. Ea nu este teorie, ci viaţă, mod de trăire, opţiune ontologică, şi nu poate fi pusă în practică decât în comunitatea de iubire şi credinţă a Bisericii. Există, de altfel, un perfect echilibru între latura individuală şi latura comunitară, pentru că mărturisitorul lui Hristos e înainte de toate persoană; individualitate distinctă şi irepetabilă. El nu se dizolvă în “masă” ori în “colectivitate”, ci se armonizează în obştea credincioşilor în felul în care, prin diversitatea lor, membrele, distincte, asigură unitatea unui trup.

În acel secol al IV-lea de care vorbeam la început, secol marcat de prezenţa unor sfinţi ca Ioan Gură de Aur şi „marii capadocieni” (Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Grigorie de Nyssa), apare o categorie aparte de creştini: monahii.Spre deosebire de mireni, care perpetuează spiţa omenească şi se mântuiesc prin necazurile pe care le întâmpină în lume, călugării se dedică integral lui Dumnezeu.

De aici şi noţiunea de maximalism, care nu are nicio legătură cu un aşa-zis „fundamentalism” creştin, aberaţie pusă în circulaţie de cei care nu cunosc deloc teologia creştină şi proprie altor religii. Nerevelate.

Monahismul se precizează tot în secolul al IV-lea şi întemeietorii săi sunt Sf. Antonie cel Mare, respectiv Sf. Pahomie. Va fi completat ulterior cu rânduieli precum cea a Sf. Vasile, respectiv cu regulile athonite, iar în Apus cu Rânduiala mănăstirilor(„Regula monasteorum”) a Sf. Benedict de Nursia. Vor exista şi întemeietori locali, cum a fost la noi Sf. Nicodim, dar părinţii călugăriei sunt cei doi pomeniţi. Unul pentru viaţa de sine, al doilea pentru viaţa de obşte. Nu trebuie uitat că cele două aspecte se întrepătrund, aşa cum se completează asceza şi mistica. Sau în felul în care, în viaţa noastră, rugăciunea individuală se cumpăneşte cu rugăciunea comunitară pe care o celebrează slujbele Bisericii în frunte cu Sf. Liturghie.

Acelaşi secol al IV-lea este şi un secol de aur al monahismului. Din experienţa acestor oameni care au părăsit lumea pentru Hristos (în Bizanţ, ei erau socotiţi morţi din punct de vedere lumesc; nu mai aveau drepturi civice) apare o filosofie specifică, de tip sapienţial, şi nu „teoretic”, formulată lapidar şi strânsă într-o serie de cărţi precum Patericul clasic, zis şi egiptean, Limonarul sau Lavsaiconul.