'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

După[*] cum le amintea Sfântul Apostol Pavel misoginilor epocii sale, în Hristos „nu mai este parte bărbătească și parte femeiască” (Gal. 3, 28). În duhul creștin, femeia și bărbatul au aceeași demnitate în fața lui Dumnezeu. Cu toate acestea, egalitatea politică și economică dintre bărbat și femeie a fost obținută rușinos de târziu în istoria umanității. Mișcarea feministă a avut un rol important în acest sens, dar astăzi feminismul a devenit o ideologie agresivă, care a transformat lupta de clasă a marxiștilor într-un război al sexelor; recunoaștem în retorica feministă vechea și nefericita dialectică „oropsiți“ – „opresori“, la care marxismul reduce orice interacțiune socială. Ori, în viziunea creștină, bărbatul și femeia sunt egali în demnitate, dar complementari biologic, nu antagonici. Chiar dacă amândoi pot îndeplini aceleași funcții sociale, natura îi predispune spre funcții complementare în familie. După cum scrie Teodor Baconschi, „relaţia între femeie şi bărbat nu este de supunere, ci de dialog: ceea ce contează este recunoaşterea diferenţelor şi distribuirea accentelor personale într-un registru de complementaritate.“

Suprimarea artificială, în ideologia stângistă, a diferențelor naturale dintre bărbat și femeie și instituirea unei lupte între sexe e dusă mai departe de avangarda care luptă pentru abolirea ideii înseși de sexe. Știm de la Orwell că orice totalitarism începe prin pervertirea limbajului și crearea unui newspeak. A devenit astfel politic incorect să mai vorbim despre cele două sexe naturale, și suntem penalizați dacă nu ne referim la „genuri“, adică o sumedenie de constructe culturale și psihologice, mai mult sau mai puțin bizare (inclusiv „genul“ neutru). Firește, în bună logică marxistă, toate aceste „genuri“ sunt oprimate de bărbații „heterosexuali“, cum a devenit corect politic să-i numim pe cei considerați odinioară „normali“, căci orice este normal în zilele noastre...

Progresul pe care aceste redefiniri îl aduc umanității, de la toaletele lui Obama până la defilările pornografice care au loc an de an în marile orașe occidentale, este îndoielnic. Dar fierberea revoluționară trebuie întreținută, astfel că sunt născocite mereu noi jigniri și discriminări pe care minorități sexuale auto-definite le impută majorității timorate, care a acceptat de mult să respecte orice formă de diferență, oricât de excentrică ar fi aceasta.

Familia

Familia este prima formă de comunitate umană. În sens restrâns sau extins, familia constituie întâiul laborator al solidarității între generații și al responsabilității față de semeni. Mai mult decât învățământul de stat sau societatea, părinții educă tinerii înspre virtuțile umane și civice. De aceea, eșecul ei este eșecul comunității și se răsfrânge asupra societății ca întreg.

În spirit subsidiar, comunitățile trebuie să sprijine familia, începând cu nivelul local și terminând cu cel național. Statul este ținut să recunoască efortul suplimentar, educativ și economic, al familiei, mai ales atunci când aceasta este tânără și fragilă. Cu precădere familiile aflate în precaritate, sau cele monoparentale au nevoie de sprijinul comunității.

Efortul familiilor cu copii nu este doar în beneficiu propriu, ci folosește întregii societăți, care este chemată la rândul ei să compenseze efortul suplimentar al familiei. Sprijinul pentru creșterea copiilor sau garantarea accesului în creșe și grădinițe sunt doar măsuri compensatorii, nu asistență gratuită. Primii care au nevoie de ocrotire sunt copiii, inclusiv cei nenăscuți încă, și femeile. Combaterea banalizării avortului sau eradicarea violenței familiale fac parte din programul creștin-democrat pentru o societate civilizată. Accesul la muncă al femeilor este o altă prioritate din această perspectivă.

În fine, principiile creștine înțeleg familia în mod tradițional, în sensul cununiei dintre un bărbat și o femeie. Concubinajul, diversele forme de „pact civil de solidaritate” (de pildă PACS, în Franța), sau căsătoriile între persoane de același sex sunt acceptate în unele state, dar ele nu au, în viziunea creștin-democrată, aceeași demnitate și același rol social cu familia, în sens tradițional. Totodată, aceste forme de conviețuire nu pot avea pretenția de a fi echivalente cu familia în chestiuni delicate, precum adopția de copii, în care dreptul copilului la o viață normală și la o dezvoltare psihică armonioasă trece înaintea dorințelor cuplului adoptiv.

Căsătoria

Căsătoria este o instituție pre-creștină, căreia Biserica i-a acordat sacralitate. Probabil că sensul ei arhaic, într-o vreme în care nu existau teste genetice, era de a obliga tații să își asume paternitatea și să garanteze astfel drepturile copiilor, de la identitate la patrimoniu. Chiar dacă unele cupluri nu pot sau nu doresc să aibă copii, sensul căsătoriei este să confere identitate și drepturi eventualilor copii care se pot naște într-un cuplu, și să creeze niște obligații ale părinților. Ea nu există pentru a instituționaliza iubirea sau sexul dintre adulți, indiferent de natura și orientarea lor.

De aici trebuie pornită orice discuție despre o instituție prezentă aproape identic în toate culturile. Cei care se opun schimbării de definiție nu sunt nici retrograzi, nici animați de ură. Ei cred, pur și simplu, că sensul acestei instituții străvechi nu trebuie schimbat. Povara demonstrației nu cade asupra celor care apără căsătoria tradițională, ci asupra celor care urmăresc să modifice definiția acesteia. Tot ei trebuie să explice de ce, de pildă, odată ce schimbăm parametrii căsătoriei, am fi obligați să restrângem în continuare numărul partenerilor la doi. De ce ar fi discriminator sexul, dar nu și numărul?

Cei care doresc introducerea căsătoriei între persoane de același sex recurg la argumentul că aceasta ar fi un drept. Totuși, căsătoria nu este un drept natural, ci un contract de natură socială: cu dreptul te naști, nu semnezi în fața autorității pentru el. A semna un contract nu e un drept, ci o posibilitate, și nu oricine poate semna orice tip de contract. Prin convenție socială, în civilizația noastră se califică să semneze contractul numit „căsătorie”, un bărbat și o femeie, nu doi bărbați, sau un bărbat și două femei, sau trei bărbați și cinci femei. Cine decide termenii contractului numit „căsătorie”? Cei care scriu și adoptă Codul Civil, adică o majoritate politică, care se presupune că reprezintă viziunea și voința majorității populației.

Fiindcă nu știm care este viziunea majorității populației, câteva milioane de cetățeni au cerut, constituțional, o consultare pe această temă. Ea nu este nici discriminatorie, nici nu încearcă să limiteze un drept existent, ci urmărește să afle definiția acceptabilă a contractului cu relevanță socială majoră numit „căsătorie”, și să îl transforme în literă de constituție. Fiindcă familia este constitutivă pentru societate, ca formă elementară de asociere și solidaritate între oameni, nu este nimic deplasat să înscriem definiția căsătoriei în constituție, unde sunt descrise și alte forme de asociere (politică, sindicală etc.).

---

[*] Fragmente publicate în volumul Creștinul în cetate. Manual de supraviețuire, Editura Doxologia, Iași, 2017.