--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iunie 2017, nr. 6 (326), an XXVIII (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 4

Intelectuali îmbisericiți

de Dan Puric

Acum mulți ani, mica mea corabie, ce purta prin lume o picătură de suflet românesc răsărită în teatru, m-a adus pe țărmul plin de taine al Australiei. Și iată că într-o bună zi, am poposit și în Cambera, capitală politică a țării. Însoțit de un bun prieten român, aflat de mult timp acolo, admiram cu ochi de copil minunile acelui tărâm fermecat. Când deodată, în fața mea, se înălță o clădire masivă de-o eleganță rece și sobră, ce parcă te obliga s-o privești doar de la distanță.

- Ce instituție este aceasta? am întrebat curios.

- Este clădirea Parlamentului Australian! mi s-a răspuns.

Și nu știu de ce, în clipa aceea, o vagă neliniște îmi cotropi sufletul. Imensa construcție din fața mea semăna, ce-i drept mai stilizată, cu Casa Poporului de la noi. Dar tot acolo, în fața impunătoarei ei intrări, ce parcă îi spunea omului să se simtă mai mic și neînsemnat, din iarba parcului se ridica o mică baracă de carton improvizată sărăcăcios, cu o ușă deschisă ce abia se ținea în balamale, invitându-te parcă, cu glas stins să pătrunzi spre un gol de suferință și de deznădejde umană.

- Dar asta ce mai este? mi-am întrebat prietenul, fiind cuprins de o totală nedumerire.

- Este protestul băștinașilor aborigeni, care-și cer pământul înapoi, mi-a răspuns el cu un firesc nebănuit de mine.

Mă uitam cuprins de uimire, dar în același timp și de o milă ce-mi străbătu tot sufletul la biata baracă de carton, ce parcă se așezase cu ultimele-i puteri, în fața imensei clădiri de beton și sticlă, murmurându-și ca o lumânare sfârșită dreptul la proprietatea și sfânta ei demnitate. Apoi, am văzut cum la câțiva metri în fața acelei uși deschise, spre infinita deznădejde, înconjurat de câteva pietre, pline și ele de o tăcută tristețe, ardea mocnit un mic foc.

- Acela reprezintă spiritul lor neînvins și nu are voie să se stingă niciodată! îmi șopti la ureche prietenul meu, simțind să-mi lămurească trista nelămurire ce mă cuprinsese.

Era o zi frumoasă de vară, în care totul părea încremenit de căldură. Nicio boare de vânt nu se simțea în aerul rămas singur, parcă și el fără de respirație. Față în față, clădirea cea mare și rece a Parlamentului Australian, singură în orgoliul ei ca o piramidă egipteană în deșert, părăsită de oameni și de timp și mica baracă săracă, improvizată din carton, cu focul mocnind în față-i, se priveau două lumi diferite. O tăcere ca un abis le despărțea. Prăpastie tragică între om și om, săpată de om!

Și de ce oare, după atâția ani de uitare, brusc, toate aceste imagini mi-au revenit în minte și în suflet citind cartea scrisă de domnul doctor Mircea Gelu Buta, intitulată atât de paradoxal și de necrezut pentru vremurile pe care le trăim: Intelectuali îmbisericiți? O fi discreția ei cu care își murmură trecutul, precum pâlpâirile agonice ale tăciunilor din micul foc menit să alunge uitarea? Sau poate contrastul izbitor dintre această carte și lumea de azi, imensă, străină, agresivă și atee, ce-i stă în față, precum clădirea aceea masivă, strivitoare de drept nativ, ce sfida mica baracă de carton?

Eu cred că toate acestea la un loc. Căci cartea aceasta, la fel ca și micul foc nestins, are menirea să alunge uitarea și, poate, mai mult decât atâta, să pună demnitatea trecutului la lucru. Citiți-i paginile și veți vedea cum, rând pe rând, se aprind ca la suflarea unui Duh Sfânt, tăciunii dăinuirii noastre sufletești. O vibrație tainică de trăire creștină te învăluie tăcut, dând parcă inimii tale un alt ritm și o altă vocație. Și atunci, din întuneric, tăciunii se aprind și, rând pe rând, își strigă numele: Episcopul Nicolae Ivan, Episcopul Nicolae Colan, Părintele Dumitru Stăniloae, Alice Voinescu, Patriarhul Iustinian, George Enescu, Ion Barbu. Lumini sufletești ale acestui neam ce se aprind pentru o clipă la tainica suflare a iubirii de Dumnezeu și țară. Măsura impecabilă a demnității românești, spiritul de jertfă organic al acestui popor și acea noblețe creștină, pe care numai suferința în numele credinței i-a putut-o dărui ca un veșnic stigmat al iubirii dumnezeiești. Sfântă frescă a unui popor tragic, biruit de istorie, dar nicicând de necredință. Căci dincolo de scriitura în sine, se întrevede conștiința creștină a autorului, ce se apleacă spre icoana neamului ca ciutura de lemn după apa curată și rece a fântânii, în plină secetă de Bărăgan.

Neprețuite lumini de tărie și de credință românească conține cartea. „Sângele forte!”, spunea undeva Victor Babeș. Acel sânge luat de la o specie puternică și injectat alteia slabe îi dăruie, în final, acesteia din urmă forța supraviețuirii și cu mult mai mult decât atât, acel scut împotriva bolii numit imunitate. Căci asta face, în ultimă instanță, și domnul doctor Mircea Gelu Buta cu minunata-i carte; o miraculoasă și atât de necesară transfuzie de sânge forte românesc! Sfinții și bieții martiri ai acestui neam au avut și au tăria aceasta de nebiruit! Tainică și negrăită împărtășire este învecinarea cu ei… măcar pentru o clipă! Piscuri înalte ce au putut cândva să sărute cerul!

Domnul doctor Buta provine, la rându-i, din rasa superioară de doctori creștini, care-și puneau deopotrivă urechea pe cordul bolnavului, dar și pe inima țării, ca să-i asculte bătăile de viață, acele trepte neatinse de pași către Dumnezeu.

Ce arc de cerc peste timp este cartea aceasta! Ce curcubeu în zarea creștină a neamului! Sunt 70 de ani de când în România ocupată de tancurile sovietice se ridica neînfricată vocea curată și lămuritoare a marelui savant și anatomist Grigore T. Popa, care la Ateneul Român, în acel sinistru an 1947, ținea conferința intitulată Morala creștină și timpurile actuale. Mai este posibilă astăzi credința în Iisus Hristos? Și iată că astăzi credința mai este posibilă, dar tancurile nu mai sunt. În schimb, la orizont se arată o altă boală sufletească. Iar germenul patogen e invizibil. Dar tot acum, doctorul Mircea Gelu Buta are curajul, crescut din credință, să mărturisească public că România nu va fi nicicând „altfel”, ci pururea aceeași cu sine. Pesemne că, aplecându-se peste focul acela mic și suflând în el, ca să nu se stingă, un tăciune s-a aprins pentru o clipă și i-a șoptit:

Cum am mai fost și cum se cade să fim totdeauna, suntem și azi, cărturari și țărani, preoți și credincioși, împreunați în sfântă frăție și hotărâți să rămânem așa în toate zilele vieții. Asta e tăria noastră, că alta nu avem![1].



[1] Mărturisirea de credință făcută în primărava anului 1941, în plină ocupare a Ardealului de Nord, de către trupele maghiare în urma Dictatului de la Viena, de către Episcopul Nicolae Colan, al Vadului, Feleacului și Clujului.