'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

După arestarea din 1943, pentru deţinerea de material subversiv, Valeriu Anania îşi caută refugiu (1944) la Mănăstirea Bistriţa vâlceană. Tatăl, care-i face o vizită, îl înştiinţează că umblă jandarmii pe urmele lui. Fugarul se consultă cu maica stareţă Olga Gologan şi decide să se predea. Era hotărât să obţină statutul de „fost legionar” pe care, în fapt, nu l-a obţinut niciodată. Prin urmare, se prezintă singur autorităţilor, i se face o sumară verificare în Lagărul de la Târgu-Jiu şi lăsat liber, fără domiciliu obligatoriu. Pleacă la Sibiu, unde se înscrie în anul I la Facultatea de Medicină a Universităţii din Cluj, aflată în refugiu. În 1945, în trecere spre Mănăstirea Polovragi, îl cunoaşte, tot la Mănăstirea Bistriţa, pe Arsenie Boca. Îl va mai întâlni o singură dată, cândva între 1948 şi 1958, când „Sfântul Ardealului” se afla duhovnic al Mănăstirii de maici de la Prislop. În 1959, după două arestări, 1951 şi 1956, Ministerul Cultelor îi interzice ieromonahului să mai poarte „haină preoţească” (mănăstirea de la Prislop va fi închisă şi transformată în cămin de bătrâni, până în 1976, când revine la destinaţia iniţială!).

Tunderea în monahism a lui Arsenie Boca are loc în 1940, după închinovierea la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în 1939. Informaţii despre activitatea lui şi despre un fenomen neştiut până acum, cu profunde urmări în viaţa monahală a epocii, aflăm în depoziţia lui Valeriu Anania din 5 decembrie 1958 (vezi: Procesele verbale de interogator, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2017). „În perioada 1945–1946, călugărul Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta îşi intensificase acţiunea sa de prozelitism în favoarea vieţii monahale. În acea vreme, Olga Gologan dăduse o mare dezvoltare instituţiilor culturale de la Bistriţa, având acolo orfelinat, grădiniţă de copii, şcoală primară, liceu teoretic şi şcoală profesională.

Dorind ca acest complex mănăstiresc să ia o şi mai mare dezvoltare, a solicitat lui Arsenie Boca faptul ca noile sale convertite să fi îndrumate de el la Mănăstirea Bistriţa, ceea ce el a convenit. În primăvara anului 1945, când eu l-am cunoscut pe Arsenie Boca, în Mănăstirea Bistriţa, se afla acolo un prim grup de adepte ale lui puse la dispoziţia Olgăi Gologan. Într-o discuţie pe care am avut-o cu el, am încurajat activitatea lui de convertire la viaţa monahală” (p. 212). Cu timpul, lucrurile, însă, se complică. Grupul, numit al arsenistelor, „se constituie într-un corp aparte a cărui mentalitate mistică nu se armoniza cu spiritul mai liberalist al (stareţei) Olga Gologan” (ibidem). Fenomenul ia amploare şi începe să creeze dificultăţi mănăstirii. Pentru evitarea tensiunilor, se hotărăşte risipirea arsenistelor pe la alte mănăstiri. Câteva ajung, în 1948, cadre didactice la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Plumbuita, înfiinţat de Patriarhul Justinian. Altele pleacă la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Văratec. În 1951, şcolile de la Bistriţa („Acoperământul Maicii Domnului”) se desfiinţează şi activitatea Mănăstirii se orientează spre activitatea practică. Maica Gologan, rămasă pe loc, înfiinţează cea dintâi cooperativă meşteşugărească cu munca la domiciliu (elevii „Acoperământului” fuseseră repartizaţi pe la diferite orfelinate din ţară). Măsurile represive, pe de o parte, şi transformarea mănăstirii într-o anexă economică a puterii comuniste, pe de alta, radicalizează, fără posibilitatea vreunui compromis, discursul mistic al arsenistelor. Se solicită acum implicit respectarea per se a disciplinei monahale, proclamându-se aşa-zisul „misticism al castităţii”, faţă cu presupusele excese de imoralitate tolerate în aşezământ de stareţa Olga Gologan. Valeriu Anania încearcă, fără succes, o apropiere între cele două grupuri, despărţite, iremediabil, de atitudini şi programe ireconciliabile (disperat de criza fără precedent, poetul face haz de necaz şi scrie, pe seama subiectului, o poezie ocazională, recitată la o sărbătoare a mănăstirii, în prezenţa Olgăi Gologan!). Conflictul luase o asemenea amploare, încât o soluţie amiabilă nu mai era posibilă. În cele din urmă, stareţa Olga Gologan părăseşte mănăstirea, o parte a arsenistelor pleacă la Horezu (1952), altele, decepţionate, părăsesc monahismul sau se stabilesc la Ţigăneşti, Văleni-Argeş şi Tismana. La Bistriţa, Valeriu Anania se va mai întoarce, de câteva ori, în perioada 1953–1956 (era director al Bibliotecii Patriarhale), solicitând, de fiecare dată, răbdare „până când va veni aşa-zisa «eliberare», preconizând schimbarea regimului”. Episodul arsenistelor, reconstituit după Procesele verbale de interogator (2017), confirmă referatul de anchetă al Securităţii din Făgăraş–Braşov, privind „forma religioasă-mistică”, pe care Arsenie Boca a iniţiat-o şi impus‑o, la Mănăstirea „Constantin Brâncoveanu” de la Sâmbăta, tuturor celor care veneau şi luau contact cu el, inclusiv legionarilor: „fără revolver, ură şi terorism” (vezi: Adrian Nicolae Petcu, Preoţi hunedoreni pătimitori în temniţele comuniste, Editura Argonaut, Deva, 2016, p. 30). În Memoriile lui Valeriu Anania, schimbarea de paradigmă este amintirea armei ruginite îngropate în zidul unui beci. Iată două mari biografii şi două mari vieţi duhovniceşti cu aceeaşi încheiere extraordinară: nicio altă cale de mântuire, decât prin graţia şi prin puterea cuvântului, prin jertfa şi prin puterea lui de vindecare. Nicio alternativă decât drumul înspre miezul lui aprins. Singura „alergare care ne stă înainte” (Evrei 12, 1-2) şi singura prin care se plineşte însăşi alergarea cuvântului lui Dumnezeu în lume (2 Tesaloniceni 3, 1).