--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iunie 2017, nr. 6 (326), an XXVIII (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 6

Ce-ar fi fost dacă...?

de Mircea Gelu Buta
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În anul 1990, la puţină vreme după căderea regimului comunist, când Biserica naţională putea din nou să se manifeste liber şi să adune oamenii în comunitatea ei de iubire şi credinţă, au început să apară întrebări, inclusiv în presă, de genul „Ce s-ar fi întâmplat dacă eram catolici? Nu ar fi fost mai bine pentru poporul nostru?...”. La sfârşitul acestor interogaţii cu răspuns previzibil se adăuga apostila mincinoasă că romanitatea – iar noi suntem de origine romană şi avem o limbă neolatină – subînţelege apartenenţa la catolicism, după cum slavismul merge mână în mână cu Ortodoxia. În realitate, majoritatea popoarelor slave sunt... catolice, în frunte cu polonezii, care au dat şi un ilustru pontif contemporan. Dar slovenii, croaţii sunt tot catolici, deopotrivă cu slovacii şi cu o bună parte din cehi. Cât îi priveşte pe croaţi, aceştia s-au rupt cu multe secole în urmă de fraţii lor de credinţă sârbi şi de la trecerea la catolicism se trage sângerosul şi tragicul conflict fratricid care s-a manifestat cu violenţă în anii ’90 ai secolului trecut şi a constituit principala cauză a dezmembrării Iugoslaviei. Asta s-ar fi întâmplat şi în cazul nostru dacă „Unirea” cu Roma i-ar fi câştigat pe românii din Transilvania şi Ortodoxia nu ar fi fost apărată cu preţul jertfelor de mucenici şi mărturisitori, parte din ei trecuţi de Sfânta noastră Biserică în rândul sfinţilor. Este suficient să reproducem titlul unei cărţi a Părintelui Dumitru Stăniloae, apărută în anul 1973, pentru a înţelege ce a fost, în esenţa sa, greco-catolicismul: o încercare de dezmembrare a poporului român[1]. Se ştie că uniaţia, care a început în Ucraina, la Brest-Litovsk, în anul 1596, era o armă din panoplia Contrareformei: să recuperăm în Răsărit ceea ce am pierdut (din cauza Protestantismului) în Apus!

Întrebarea „Ce-ar fi fost dacă...?”, sunând a istorie contrafactuală avant la lettre, s-a pus şi în anii ’30 ai secolului trecut, când Nae Ionescu i-a răspuns lapidar: dacă eram catolici, eram cu totul altceva; însă nu mai eram români.

În anul 1910, Nicolae Iorga a ţinut o conferinţă de mare răsunet, intitulată Să părăsim Ortodoxia?. Întrebarea sa mustea de indignare, pentru că, până atunci, o asemenea perspectivă părea absurdă, deşi se spune că domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu a fost străin de ea[2]. Însă la un popor a cărui credincioşie pravoslavnică fusese lăudată de către Dimitrie Cantemir și pentru a cărui credință își dăduseră mucenicește viața Constantin Brâncoveanu și fiii săi, perspectiva schimbării confesiunii nu putea fi decât un vis urât.

Întrebarea care îl indigna pe Iorga și care ar fi indignat masa credincioșilor români nu pornea din rândurile lor, ci era indusă și provocată în acea perioadă, anii 1909-1911, când Legea Consistoriului Bisericesc a produs o criză declanşată de episcopul Romanului, Gherasim Saffirin, speculată de forţe spirituale străine. În bine cunoscuta sa sinteză, părintele academician Mircea Păcurariu trasează liniile contextuale ale momentului: „Au urmat lupte politice aprige şi frământări nu numai în sânul clerului, ci şi în viaţa politică şi laică a ţării, cu atacuri vehemente în presă, cu întrebuinţarea celor mai josnice mijloace pentru compromiterea Bisericii Ortodoxe şi a ierarhilor ei. De toate acestea nu era străină nici propaganda catolică în ţara noastră, în frunte cu avocatul bucureştean Mariu Theodorian-Carada, trecut la catolicism (...), ajutat de câţiva preoţi caterisiţi, cu sprijinul cărora a scos câteva ziare-pamflete de propagandă. S-a mers atât de departe, încât într-un ziar de atunci s-a susţinut că «rezolvarea crizei (bisericeşti, n.n.) stă numai în unirea cu Biserica Romei». Iar un alt agent al propagandei catolice la noi, italianul Iosif Frollo, i-a propus mitropolitului primat Atanasie Mironescu să îmbrăţişeze unirea cu Roma, cu întreaga Biserică Ortodoxă Română, primind în schimb din partea papei titlul de patriarh unit. Canonicul Iosif Baud, vicarul Arhiepiscopiei catolice din Bucureşti, a publicat tot atunci ştirea mincinoasă că mitropolitul Calinic Miclescu ar fi îmbrăţişat pe patul de moarte credinţa catolică. Insinuarea sa a dus la nenumărate proteste din partea preoţilor şi credincioşilor, încât Baud a fost nevoit să părăsească ţara[3].

Câteva decenii mai târziu, în anul 1943, nunţiul Vaticanului la Bucureşti nutrea aceleaşi năzuinţe unioniste, împărtăşite lui Raoul Bossy, diplomat pe care ministrul de externe Mihai Antonescu dorea să-l numească reprezentantul României pe lângă Sfântul Scaun. Din pasajul pe care-l vom reproduce din jurnalul diplomatului reiese admirabila sa conştiinţă bisericească, demnă de un descendent al vechii familii boiereşti moldovene Bosie, trăsătură contrastând cu micimea şi superficialitatea ministrului: „M. Antonescu îmi destăinuieşte că, spre a câştiga şi mai mult bunăvoinţa Papei de a-l lega mai mult de soarta noastră, i-a lăsat să spere o unire a Bisericii Ortodoxe Române cu Roma (...). Întrerup spunând că MGr. Cassulo mi-a vorbit într-adevăr de lucrul acesta, dar că trebuie să-i declar categoric că nu pot intra în asemenea vederi, nici ca român, nici ca ortodox. Cu biserica ortodoxă şi-a dus traiul necăjit neamul nostru şi ea l-a adus la liman. Poporul român nu va accepta niciodată să-şi schimbe legea. (...) Dacă totul nu este decât un joc diplomatic spre a atrage Vaticanul, cred că o atare manevră nu este demnă de statul român[4]. Reamintindu-i ministrului de externe „cum înalţii ierarhi uniţi au primit ordin de la Vatican să nu participe la încoronarea primului rege al României (reîntregite, n.n.) la Alba Iulia în 1922”, Raoul Bossy află „că nu Papa a fost vinovat atunci, ci Maniu, care solicitase această măsură la Vatican, în interese de politică externă[5], ceea ce, adăugăm noi, este şi mai revoltător.

În acelaşi an 1943, apărea la Bucureşti, sub egida Facultăţii de Teologie, al doilea volum din culegerea de conferinţe Ortodoxia, subintitulat Creştinism şi Românism, transcrise atunci şi devenite astăzi texte de referinţă asupra Bisericii şi credinţei noastre, datorate câtorva dintre cei mai importanţi teologi ai momentului. La rândul său, în aceeaşi epocă, definea Biserica noastră naţională, sintetic şi profetic, marele bizantinolog şi istoric Teodor M. Popescu: „Ea reprezintă spirit: spiritul creştinismului vechi, unitar şi ecumenic, credincios tradiţiei bisericeşti autentice şi întocmirilor ei fundamentale. Reprezintă calitate: calitatea de a fi păstrat tradiţia curată, de a nu fi compromis ideea creştină în aventuri lumeşti, de a fi voit să fie nu stat în stat, nici bisericuţă, ci misiune religioasă-morală şi cultică, nu politică şi nici măcar în primul rând socială sau culturală – menită să mângâie şi să mântuiască sufletele, în virtutea harului, nu să stăpânească lumeşte cu puterea autorităţii. Reprezintă o mare rezervă în viitorul religios al popoarelor şi al lumii, pentru că este o Biserică veche şi încercată, fără a fi uzată şi sleită, trăieşte din trecut, fără a muri cu trecutul şi a fi robită unui timp, înfruntă istoria, fără a se teme de ea, evoluează şi progresează în pas cu credincioşii şi cu vremea, fără a-şi fi dat încă măsura puterilor ei spirituale...[6].

În anul 1945, într-o culegere de convorbiri cu personalităţi ale culturii, artei şi politicii, Lumea de mâine, întocmită de către scriitorul şi medicul Ion Biberi, savantul Grigore T. Popa mărturisea: „În ce priveşte forma religioasă în care ne găsim din moşi-strămoşi, neamul meu este ortodox-răsăritean şi nu înţeleg să fac nimic care să înjosească o credinţă (încărcată cu prestigiul unei tradiţii) care pe mine nu mă împiedică deloc să evoluez spre oricât de liberă şi înaltă perfecţiune[7].

Mărturisitorii Ortodoxiei, atât ca Biserică, cât şi ca formă de valorificare a existenţei, provin la noi din toate categoriile sociale, aşa cum reiese din eşantioanele la care am recurs şi trebuie ţinut cont de acest adevăr în vremurile de generalizare mecanică pe care le trăim. Nici nu s-ar putea explica altfel caracterul de Biserică naţională pe care Biserica Ortodoxă l-a avut pentru un popor plămădit de ea. Iar dacă amatorii de întrebări leneşe de genul „Ce-ar fi fost dacă?...” nu simt lucrul acesta, se întâmplă să o facă, şi pentru ei, străinii de bună-credinţă. Iată ce spunea foarte recent, într-un amplu dialog apărut în prestigioasa revistă „Lettre internationale”, filosoful francez Jean Lauxerois, sub egida generică Tentaţia Ortodoxiei: „România reprezintă, în sensul cel mai puternic al cuvântului, un popor. Având o limbă, o religie şi o credinţă, România şi-a constituit un «suflet» al său, o spiritualitate a sa. Iar experienţa mea concretă îmi arată cât de diferită este aceasta de aceea a ruşilor sau a grecilor[8].



[1] Dumitru Stăniloae, Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973.

[2] Arşavir Acterian, Jurnalul unui pseudo-filozof, Bucureşti, 1992. La paginile 178-179, autorul evocă o întâlnire cu mitropolitul Tit Simedrea, la Mănăstirea Cernica, unde acesta i-a spus: „Există sau a existat un proiect al lui Vodă Cuza de trecere a românilor la catolicism. Proiect tăinuit – şi poate ars – de cei care ţineau ca faima lui Cuza să nu aibă de suferit prin dezlănţuirea unui inevitabil oprobriu al ortodocşilor habotnici”.

[3] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe, vol. III, Bucureşti, 1997, pp. 139-140.

[4] Raoul Bossy, Jurnal (2 noiembrie 1940 – 9 iulie 1969), prefaţă de Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române, Bucureşti, 2001, p. 199.

[5] Ibidem, pp. 199-200.

[6] Teodor M. Popescu, Biserica mărturisitoare. Studii şi articole, Bucureşti, 1995, p. 31.

[7] Ion Biberi, Lumea de mâine, ediţia a doua, Bucureşti, 2001, p. 165.

[8] „Lettre internationale”, ediţia română, toamna 2016, p. 49.


'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>