'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Pe[*] o frescă din biserica bolniței de la mănăstirea Hurezi, înfățișând Biserica sub formă de corabie pe valurile mării (lumii), se observă cum diavolul din afara corabiei își îndreaptă săgeata nu spre Hristos care este la cârmă, ci spre Potirul cu Sfânta Împărtășanie din mijlocul corabiei. Învățăm de aici că tactica diavolului pentru a-i îndepărta pe credincioși de Hristos începe prin a-i îndepărta de Sfânta Împărtășanie. Credinciosul care nu se hrănește mereu cu Hristos euharistic mută accentul credinței sale de pe solidaritatea cu semenii, pe sine însuși și pe căutarea interesului propriu, chiar dacă este vorba de mântuirea lui. Astfel credința lui devine o credință pietistă, formalistă și de multe ori fără roade.

Este adevărat că pozițiile teologilor și ale preoților cu privire la înțelegerea sensului Sfintei Spovedanii și al Sfintei Împărtășanii, precum și la modul în care acestea sunt administrate în Biserică pot fi diferite sau chiar contradictorii. Acest lucru nu trebuie să ne uimească, dacă ținem seama de tradiția de secole a practicii acestor Sfinte Taine în Biserica noastră și în celelalte Biserici Ortodoxe locale, care i-a obișnuit pe credincioși să se spovedească și să se împărtășească doar în cele patru posturi de peste an sau chiar numai odată pe an, în Postul Paștilor. Porunca a patra din cele nouă „Porunci bisericești” (luate din Catehismul catolic în secolul al XVII-lea) spune tocmai acest lucru. Însă puțini știu că această „Poruncă” urmărea, corectarea unei stări de extremă decădere de la practica celor două Sfinte Taine, într-o vreme în care majoritatea credincioșilor nu se mai spovedea și împărtășea nici măcar odată pe an. În această situație, era firesc ca cele două Taine să se administreze împreună, adică Spovedania să preceadă împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului și totodată să se ceară un post de șapte sau cel puțin trei zile înaintea împărtășirii, pentru cei care nu țineau tot Postul.

Revenirea la practica dintru început a celor două Sf. Taine, nu se poate face decât cu înțelepciune și cu răbdare, dar și cu fermitate în străduința de a-L împărtăși pe Hristos credincioșilor. O tradiție atât de lungă nu se poate schimba ușor, mai cu seamă dacă i se dă caracterul de sfântă. Strădania de a-i apropia pe credincioși de Sfântul Potir nu se ridică împotriva oamenilor care împiedică pe alții să se împărtășească sau care rămân ei înșiși departe de Hristos euharistic, ci împotriva diavolului care nu urăște nimic mai mult ca pe Hristos din Sfânta Împărtășanie, așa cum se vede în fresca de la Hurezi.

Sfântul Nicodim și reînnoirea vieții liturgice

Aceeași strădanie o găsim și la Sf. Nicodim Aghioritul, care a inițiat în secolul al XVIII-lea o mare mișcare de înnoire isihastă și liturgică prin revenirea la practica Bisericii primare, atât în ce privește Spovedania și Împărtășania, cât și în ce privește rugăciunea lăuntrică sau a inimii. Astfel Sf. Nicodim a adunat scrierile mai multor autori din vechime referitoare la practica rugăciunii lăuntrice sau a rugăciunii lui Iisus, dar și la viața liturgică cu centrul în Euharistie și le-a publicat în cartea intitulată de el „Filocalia” (Veneția, 1782).

Din aceste scrieri înțelegem că rugăciunea lăuntrică sau a inimii nu poate fi despărțită de rugăciunea liturgică a Bisericii, îndeosebi de Euharistie, din care ea își trage seva. Până și isihaștii, care se dedicau exclusiv practicării rugăciunii lui Iisus, nu lipseau sâmbăta și duminica de la Sf. Liturghie pentru a se împărtăși cu Sf. Taine. Din cercetarea acestor scrieri, Sf. Nicodim și-a dat seama că decadența vieții duhovnicești din vremea sa se datora uitării rugăciunii inimii, cu consecința reducerii vieții liturgice la un ritual monoton, care mai mult obosește, decât înnoiește mintea și inima. Sfânta Liturghie însăși devenise o slujbă printre altele, din moment ce nu se mai împărtășea decât preotul la Altar. Astfel Biserica se reducea la preotul slujitor.

Sf. Nicodim a cercetat, de asemenea, și scrierile marilor Părinți, îndeosebi din secolele IV și V, precum și canoanele referitoare la împărtășirea cu Sfintele Taine și a alcătuit un tratat despre „Deasa împărtășire cu Preacuratele lui Hristos Taine”. Primul ei capitol începe așa: „Toți binecredincioșii creștini sunt îndatorați să se împărtășească des. Acest lucru îl poruncesc: 1) Stăpâneștile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos, 2) Faptele și Canoanele Sfinților Apostoli și ale Sfintelor Sinoade și mărturiile locale ale Sfinților Părinți, 3) Cuvintele, rânduiala și sfințita lucrarea Sfintei Liturghii și 4) însăși rânduiala Sfintei împărtășiri”. În aceste patru puncte, Sf. Nicodim sintetizează Tradiția sănătoasă a Bisericii dintotdeauna privitoare la împărtășirea cu Sfintele lui Hristos Taine. În același timp, Sf. Nicodim a scris și un „Îndreptar pentru Taina Spovedaniei”, un manual scurt de spovedanie cu îndrumări deosebit de prețioase care n-ar trebui să lipsească din mâna niciunui preot și credincios. Aceste două scrieri, împreună cu „Filocalia” și cu celelalte numeroase scrieri ale Sf. Nicodim au exercitat o mare influență asupra vieții duhovnicești din întreaga Ortodoxie. Din păcate, cartea despre „Deasa împărtășire...“ n-a fost tradusă și publicată, în românește, decât recent (1992). Explicația o putem găsi și în faptul că, în tradiția românească, părinții noștri duhovnicești au pus accentul mai mult pe spovedanie, decât pe împărtășire. Practica spovedaniei dese, mai cu seamă în mănăstiri, și a rugăciunilor de dezlegare de păcate este o caracteristică a spiritualității românești care accentuează conștiința păcatului și necesitatea pocăinței, fără de care harul Sfintelor Taine nu poate lucra în credincios. Părinții noștri au avut îndeosebi în vedere folosul duhovnicesc pe care-1 aduce spovedania deasă.

Problema legăturii dintre spovedanie și împărtășirea cu Sf. Taine

Spovedania este Taina prin care Dumnezeu ne iartă păcatele atunci când le mărturisim cu pocăință sinceră și cu hotărârea de a nu le mai repeta. În practica veche a Bisericii, spovedania era publică, adică se făcea în fața episcopului și clerului slujitor ca și a întregii comunități. Se mărturiseau numai păcatele mari, opritoare de la Sf. Împărtășanie. Acestea erau: apostazia sau lepădarea de Hristos (în vremea persecuțiilor, unii creștini se lepădau de Hristos, dar se și întorceau la Biserică prin mărturisirea păcatului lor), crima (inclusiv avortul sau împiedicarea prin diferite mijloace a nașterii de prunci), desfrâul și adulterul, asuprirea sau nedreptățirea semenilor și ura sau refuzul de a ierta pe semeni. Pentru aceste păcate, penitentul era oprit de la împărtășire pentru un anumit timp, în funcție și de pocăința pe care o avea. Cei opriți de la împărtășire nu mai puteau participa la „Liturghia credincioșilor”, ci stăteau împreună cu catehumenii la intrarea în biserică și ascultau doar „Liturghia catehumenilor”, după care părăseau biserica. La „Liturghia credincioșilor” participau numai credincioșii care se împărtășeau, fără nici o excepție.

Păcatele mari îl aduc pe credincios în starea de a-și pierde harul Botezului și implicit calitatea de membru al Bisericii. Or, condiția principală pentru a ne împărtășii cu Sf. Taine este aceea de a fi membrii deplini ai Bisericii, de a nu fi despărțiți de Biserică prin păcate grave. Tocmai de aceea, în rugăciunea după mărturisire, duhovnicul cere lui Dumnezeu, zicând: „…împacă-l și-l unește pe dânsul cu Sfânta Ta Biserică, în Iisus Hristos, Domnul nostru”. Păcatele mici nu se socoteau ca opritoare de la împărtășire, pentru că ele nu ne despart de Hristos și de Biserica Sa. Acestea nici nu se spovedeau, considerându-se că se iartă prin părerea de rău (căința) pentru săvârșirea lor și prin împărtășire. Oricum, iertarea păcatelor vine din Jertfa lui Hristos de care ne împărtășim, primind Trupul și Sângele Său. De aceea, Împărtășania se dă „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Vorbind de spovedania publică din vechime, ne putem da seama de forța lăuntrică și smerenia pe care o aveau credincioșii în a-și dezvălui păcatele în fața întregii comunități, dar și de harul pe care-1 primeau pentru pocăința lor publică și care le vindeca mai ușor și mai repede sufletul de neputința păcatului.

Începând cu secolul al IV-lea, odată cu libertatea dată creștinilor de Sf. Împărat Constantin cel Mare și cu dezvoltarea monahismului, spovedania a devenit particulară, iar preotul a fost oprit să dezvăluie secretul mărturisirii. De spovedanie s-a legat acum și îndrumarea duhovnicească sau povățuirea în lupta cu patimile. Se mărturiseau de acum și păcatele mici, care pot reveni mari dacă ne robesc. Totuși îndrumarea duhovnicească nu aparținea exclusiv episcopilor și preoților, ci și monahilor îmbunătățiți. Aceștia primeau dezvăluirea cugetului (adică a păcatelor) celor care li se încredințau spre povățuire, cu tot ceea ce ținea de starea sufletească, dar nu puteau dezlega păcatele, nefiind hirotoniți, ci pentru dezlegare erau trimiși la un preot duhovnic.

Practica îndrumării duhovnicești de către călugări (sau călugărițe) cu viață curată și cu experiență în lupta cu păcatul este prezentă și astăzi în mănăstiri din Grecia, din Rusia și chiar din România. Ea trebuie încurajată, mai cu seamă în vremea noastră când avem puțini preoți cu experiență duhovnicească necesară îndrumării în situații din ce în ce mai complexe și mai dificile. Povățuirea duhovnicească constantă, fie din partea preotului duhovnic, fie din partea unui monah îmbunătățit este absolut necesară progresului duhovnicesc. Nu există progres duhovnicesc fără un povățuitor care să ne urmărească constant evoluția vieții duhovnicești.

Părintele Paisie (Olaru) de la Sihăstria (+1990) spunea că Taina Spovedaniei regulate cu îndrumările primite din partea duhovnicului ne poate aduce mai mult folos duhovnicesc decât chiar Taina Împărtășaniei, dacă aceasta este primită fără pregătirea cuvenită. Într-adevăr prin mărturisirea deasă, sufletul se smerește, își recunoaște starea permanentă de cădere, își plânge păcatul și se pocăiește. Împărtășania pecetluiește această stare de pocăință și ne dă puterea și curajul să luptăm „până la sânge” (Evrei 12,4) cu păcatul și cu toată răutatea care ne înconjoară, de aceea, numai în stare de pocăință ne putem împărtăși cu folos. Iar pocăința se naște mai ușor atunci când ne cercetăm cugetul, ne smerim și ne spovedim. Mântuitorul a dat puterea iertării păcatelor numai apostolilor și prin ei episcopilor, succesorii lor, iar prin aceștia și preoților tocmai pentru ca să ne smerim unii în fața celorlalți și să ne supunem unei rânduieli care nu este de la oameni, ci de la Dumnezeu. Aceeași smerenie și aceeași supunere se cere și de la episcopi și de la preoți, care se spovedesc la fel ca și mirenii.

Dezlegarea de păcate prin Taina Spovedaniei nu trebuie privită juridic sau ca o lucrare magică. Dumnezeu iartă păcatele dacă le spovedim cu sinceritate și cu părere de rău, dar nu șterge totodată și urmele păcatului sau rănile pricinuite de păcat cu care trebuie să luptăm în continuare. Ne-ar trebui o pocăință extrem de profundă pentru a ne vindeca și de consecințele păcatelor o dată cu mărturisirea lor. Lucrarea păcatului rămâne așadar în noi multă vreme. Tocmai de aceea, putem cădea din nou. În fond, toată viața este o luptă permanentă de curățire și de sfințire a firii noastre pentru ca harul care se ascunde în inimă de la Botez să poată lucra în noi cu tot mai multă libertate, adică să fie tot mai puțin îngrădit de lucrarea păcatului. Dumnezeu îngăduie pentru smerenia noastră să fim munciți de anumite păcate sau patimi lăuntrice până la sfârșitul vieții. Dar dacă suntem mereu în luptă, sub povățuirea unui duhovnic experimentat, harul Spovedaniei și al Împărtășaniei va birui în cele din urmă cu totul lucrarea păcatului. Nu putem amâna deci Spovedania, nici Împărtășania, pe motivul că suntem nevrednici, decât cu prețul de a ne lipsi de cel mai mare dar în lupta cu păcatul și implicit cu greutățile vieții care sunt consecințele păcatelor noastre, ale neamului și ale umanității întregi, în virtutea unității ontologice a tuturor oamenilor și a creației întregi.

De asemenea, nu trebuie să legăm în mod absolut Împărtășania de Spovedanie. Nici un canon nu prevede lucrul acesta. Ele sunt două Taine diferite, deși legate intim, în sensul că Euharistia este izvorul tuturor Tainelor și al Bisericii însăși, întrucât ea transformă adunarea liturgică în Biserică, adică în„trupul lui Hristos”. Fără Euharistie, Biserica nu se poate manifesta ca „trup al lui Hristos, ci rămâne o simplă adunare a credincioșilor, cum sunt adunările sectare, dar nu o Taină (mister), Taina trupului Domnului care-i transformă pe credincioși în Hristos, îi face mădulare ale trupului Său și mădulareunii altora. Este adevărat că harul Sf. Taine nu lucrează în noi fără participareanoastră prin rugăciune și asceză la această transformare ontologică. Harul este exigent. El așteaptă împreuna noastră lucrare pe măsura lui. Șicum în Euharistie primim plinătatea harului, trebuie să ne ostenim să lucrămîmpreună cu el, făcând tot efortul de care suntem capabili pentru a ne sfinți viața,luptându-ne „până la sânge” (Evrei 12, 4)cupăcatul și împlinind întru toatePoruncile lui Dumnezeu.

Spovedania este o pregătire permanentă pentru împărtășirea cu Sfintele Taine, dar nu spovedania formală, privită ca obligație pentru a ne împărtăși, ci spovedania făcută din inimă și cu lacrimi de pocăință. Adeseori, din motive independente de noi, nu ne putem spovedi de fiecare dată când participăm la Sf. Liturghie, adică duminică de duminică. Totuși dacă nu avem pe conștiință păcatele mari, enumerate mai sus, ne putem apropia, cu binecuvântarea preotului, de împărtășirea cu Sfintele Taine. Important este să dorim împărtășania, să fim conștienți că Hristos euharistic este totul pentru noi, că El este viața noastră și Pâinea cea adevărată, care ne hrănește nu numai sufletul, ci și trupul. Important este, de asemenea, să ne apropiem de fiecare dată de împărtășirea cu Sfintele Taine cu pocăință, dacă se poate cu lacrimi, cum spune Sf. Simeon Noul Teolog, cu conștiința profundă că nu suntem vrednici de ele. În fața Sfântului Potir trebuie să zicem: „Doamne, știu că sunt nevrednic să mă împărtășesc, dar fără de Tine nu pot trăi”. Dacă gândim astfel, cu siguranță, Hristos nu ne va osândi, oricât de nevrednici am fi. El nu ne osândește pentru că știe că sentimentul și conștiința nevredniciei ne ajută să nu rămânem nepăsători față de un așa de mare dar, ci ne angajează într-o luptă permanentă cu păcatul și pentru împlinirea Poruncilor lui Dumnezeu. Astfel harul Sfintelor Taine își împreună lucrarea sa cu efortul propriu de îmbunătățire duhovnicească.

---

[*] Prima parte a conferinței ținute la București în data de 7.10.2014, în cadrul Congresului Internaţional de Teologie „Sensurile şi importanţa Sfintei Taine a Spovedaniei şi ale Sfintei Taine a Împărtăşaniei în teologia, spiritualitatea şi misiunea ortodoxă contemporană”, Bucureşti, Centrul Național pentru Formare Continuă „Dumitru Stăniloae”, 5-8 octombrie 2014.