'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Se împlinesc pe 3 iulie 2017 cincizeci de ani de la trecerea la cele veșnice a părintelui academician Ioan Lupaș, „un istoriograf creștin”, cum sugestiv a fost caracterizat în epocă de către mitropolitul Nicolae Bălan. Istoric prolific, dascăl al Seminarului Andreian din Sibiu, paroh al Săliștei și protopop al Mărginimii Sibiului, profesor al Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj, membru titular al Academiei Române, publicist talentat, fondator al Institutului de Istorie Națională din Cluj, deputat în Parlamentul României în trei legislaturi, ministru în guvernele Averescu și Goga-Cuza din perioada interbelică, patriot și victimă a regimului bolșevic din România anilor ʼ50, Ioan Lupaș este un savant cu aureolă de martir[1].

S-a născut în 9 august 1880 în Săliște, o localitate care poate fi caracterizată drept bastion al ortodoxiei și al românismului din Transilvania, unde au odrăslit de-a lungul vremii atât sfinți ai Bisericii, precum Nicolae Oprea Miclăuș și Gheorghe de la Cernica, cât și figuri proeminente ale culturii noastre naționale, ca Dionisie Romano, Axente Banciu, Onisifor Ghibu sau Dumitru Roșca. De la strămoși a moștenit, așadar, un atașament puternic, de nezdruncinat, pentru „legea românească” și „Biserica strămoșească”, pe care le-a cultivat și apărat prin cuvânt, tipar, ținută academică și conduită morală întreaga-i viață. A învățat carte în școala confesională din Săliște, apoi și-a continuat studiile la gimnaziul de stat din Sibiu și la cel românesc „Andrei Șaguna” din Brașov, urmând ulterior cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta, cu specializare de un an la Universitatea din Berlin. În 1905 dobândește doctoratul la Universitatea din Budapesta cu o teză despre „Biserica Ortodoxă din Transilvania și unirea religioasă în cursul veacului al XVIII-lea”. Revine în Transilvania unde câștigă prin concurs postul de profesor de istorie bisericească și istoria românilor la Institutul Teologic-Pedagogic Andreian din Sibiu, unde va preda până în anul 1909, când în urma presiunilor exercitate de guvernul de la Budapesta asupra mitropolitului Ioan Mețianu din cauza conduitei „naționaliste militante” a lui Lupaș, tânărul profesor este îndepărtat de la catedră și ales protopop al Săliștei. În perioada studenției și apoi a profesoratului sibian Ioan Lupaș a făcut parte din gruparea „tinerilor oțeliți”, alături de Octavian Goga, care au înființat revista „Luceafărul” de la Sibiu prin care militau pentru afirmarea unei politici naționale și culturale românești mai sonore în Austro-Ungaria. Atitudinea militantă, pasiunea cu care studia istoria românilor și verva prin care combătea politica de maghiarizare a guvernelor ungare i-au atras mânia autorităților. În urma articolului „Toate plugurile umblă”, publicat în „Țara noastră” în 1907, în care descria suferințele țărănimii din România în contextul revoltei țăranilor din regat, Lupaș este acuzat de tribunalul regesc maghiar de la Cluj „pentru agitație împotriva tagmei proprietarilor” și condamnat la trei luni de închisoare și o amendă de 200 de coroane. A urmat prima sa detenție pentru cauza românească, petrecută la Szeged între 1 august și 1 noiembrie 1908. În pușcărie a redactat o bună parte din monografia mitropolitului Andrei Șaguna, lucrare de notorietate care-i va aduce premiul Academiei Române în 1909 și apoi, la propunerea lui Nicolae Iorga, un fotoliu de membru corespondent (1914) și titular (1916) al înaltului for cultural.

La Săliște a dus o activitate fructuoasă provocând „o adevărată revoluție” pe tărâm pastoral, școlar, cultural, istoriografic și social, implicându-se în toate sferele și domeniile vieții românilor din Mărginimea Sibiului, ceea ce a dus la revitalizarea vieții eclesiale și sociale a Ortodoxiei din zonă, protopopul Lupaș afirmându-se ca un bun predicator și ardent susținător al dezvoltării vieții românești prin școală, biserică, corporații comerciale, economice și asociații cu profiluri variate. Primul Război Mondial îl găsește pe protopopul Lupaș alături de credincioșii sălișteni, verticalitatea convingerilor sale naționale românești aducându-i în ziua declarației de război a României (15/28 august 1916) al doilea arest și internarea într-un lagăr din localitatea Rust, în vestul Ungariei, apoi un domiciliu forțat în Budapesta de unde va fi eliberat în aprilie 1917. Mai târziu avea să afirme că-i mulțumea „lui Dumnezeu pentru toate aceste suferințe” pe care le considera „izbăvitoare”, deoarece nu fuseseră în van, ci însemnau „contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului”. Faptul că părintele Ioan Lupaș nu s-a lăsat intimidat, nici nu și-a revizuit atitudinea națională românească, s-a demonstrat în momentul disoluției Austro-Ungariei în toamna anului 1918, când protopopul Săliștei s-a afirmat între militanții pentru unirea Transilvaniei cu România și a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918 în fruntea celei mai numeroase delegații, cea a Săliștei. Un tablou realizat de pictorul Dumitru Cabadaef în 1926, păstrat astăzi în Muzeul Protopopiatului Săliște, ni-l înfățisează pe părintele Ioan Lupaș vorbindu-le românilor adunați pe Platoul Romanilor despre hotărârile adoptate în sala Casinei din Alba Iulia, unde cei 1228 de delegați adoptaseră „rezoluțiunea” unirii „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească” cu România. Ca o recunoaștere a rolului pe care l-a jucat în înfăptuirea unirii, protopopul Lupaș a fost ales membru în „Marele Sfat Național” și secretar general al „Resortului Culte și Instrucțiune Publică” din Consiliul Dirigent, organism politic care a gestionat Transilvania până în anul 1920.

Începând cu toamna anului 1919, protopopul Ioan Lupaș a fost numit profesor la Universitatea din Cluj, reorganizată ca românească, devenind titularul catedrei de istoria modernă a României și istorie a Transilvaniei pe care a onorat-o în mod exemplar până în primăvara anului 1945, când a fost „epurat” de noua putere comunistă care se instala în țară. Pe lângă activitatea didactică și publicistică din această perioadă, Ioan Lupaș a adus o contribuție perenă la dezvoltarea istoriografiei românești prin înființarea, la 1 februarie 1920, a „Institutului de Istorie Națională”, prima instituție de acest profil din spațiul românesc, al cărui director a fost până în 1946. Concomitent a predat mulți ani la rând Istoria Bisericii Române la Academia Teologică din Cluj și s-a implicat în viața Eparhiei Vadului, Feleacului și Clujului în calitate de membru în Adunarea Eparhială și în Congresul Național Bisericesc din București. A fost un apropiat al episcopului Nicolae Ivan, care-i fusese profesor de religie la gimnaziul din Sibiu, sprijinindu-i marile proiecte: edificarea catedralei, construirea bisericii Sf. Nicolae din Cluj, înființarea Academiei Teologice, întemeierea asociației laice „Frăția Ortodoxă” în 1933. Admirația și prețuirea părintelui Lupaș pentru vlădica Nicolae ies la iveală în necroloagele publicate de academician în presa epocii după moartea ierarhului.

În timpul activității desfășurate la Sibiu, Săliște și Cluj, Ioan Lupaș a creat o operă istoriografică, teologică și publicistică impresionantă care însumează peste o mie de cărți, manuale, volume de studii, articole științifice și de presă, note și recenzii, majoritatea tratând teme de istoria românilor, în general, a celor ardeleni, în special, de istoria Bisericii și a culturii românești. Între acestea o serie de lucrări s-au bucurat de un succes editorial remarcabil, fiind apreciate de către contemporani: Istoria românilor (16 ediții); Istoria Bisericii Române (8 ediții); Mitropolitul Andrei Șaguna (4 ediții); Istoria unirii românilor (2 ediții); Studii, conferințe și comunicări istorice (București, Cluj și Sibiu, 5 volume, apărute între 1928-1946). Multe din lucrările sale au rezistat trecerii timpului cunoscând o serie de reeditări: Scrieri alese I, ediție îngrijită de Ștefan Pascu și Pompiliu Teodor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977; Din istoria Transilvaniei, ediție de Marina Vlasiu, Ed. Eminescu, București, 1988; Scrieri alese. Vol. I. Studii asupra istoriei evului mediu și istoriei bisericești, ediție îngrijită de Nicolae Edroiu, Ed. Academiei Române, București, 2006; Vol. II. Studii privind istoria modernă, ediție îngrijită de Camil Mureșanu, Ed. Academiei Române, București, 2007; Istoria bisericească a românilor ardeleni, introducere, note și comentarii de Doru Radosav, ediția a II-a (1995), ediția a III-a (2011), Ed. Dacia, Cluj-Napoca; Căzut-a cununa capului nostru, ediția a 2-a îngrijită de Dorel Man, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006; Cuvântări bisericești, volum îngrijit de Dorel Man, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2007.

În plan familial, Ioan Lupaș rămâne, de asemenea, un reper. În 6 octombrie 1906 s-a căsătorit cu Ana Bloțiu, care i-a dăruit trei copii: Semproniu Toma Lupaș (1908-1983), Hortensia Maria (1909-1996), căsătorită Georgescu și Minerva Marina (1913-1998), căsătorită Vlasiu.

După pensionare a rămas în Sibiu, unde locuia din 1940 după dictatul de la Viena. Organele securității l-au urmărit pas cu pas, considerându-l „dușman al regimului democrației populare” fiindcă făcuse parte din legislativele și executivele României interbelice. Bănuind că era urmărit și-a restrâns contactele și cercul de prieteni găsindu-și un refugiu între cărțile bibliotecii Astra, a Mitropoliei și a muzeului Brukenthal. Pe fondul grijilor, al lipsurilor materiale și al șicanelor regimului stalinist apar primele probleme de sănătate. Internat într-un spital din Cluj se gândește la iminența sfârșitului, scriindu-i în acest sens, la 9 februarie 1947, episcopului Colan: „dacă o fi cazul, exprim de pe acum dorința intimă să nu vorbească nimeni lângă sicriul meu, în afară de vrednicul Episcop al reînviatei ctitorii a lui Ștefan cel Mare și Sfânt: Academicianul Nicolae Colan!”. Dumnezeu i-a lungit zilele încă două decenii, presărându-le însă cu umilințe și închisoare, pe care Ioan Lupaș le cunoscuse încă din tinerețe din partea autorităților maghiare ale monarhiei dualiste. Primul semn al umilinței a însemnat excluderea din Academia Română în 1948, cel de-al doilea urmând la începutul anului 1950 când regimul i-a sistat pensia. Şirul umilinţelor a culminat cu arestarea și închisoarea, cu toate că avea 70 de ani. A fost ridicat în noapte de 5 spre 6 mai 1950 și supus unui interogatoriu la Direcția regională a securității din Sibiu, apoi fiind transferat într-o dubă și cu un sac pe cap la București și la închisoarea Jilava. Cu prilejul arestării i-a fost percheziționat apartamentul fiindu-i ridicate diverse obiecte de valoare, piese de corespondență, cărți și manuscrise, pe care nu le-a mai recuperat după eliberare. Chiar dacă inițial condamnarea urma să expire la 1 august 1951, perioada de detenție i-a fost prelungită cu 38 de luni, apoi cu alți cinci ani, fără să fi trecut printr-un proces de judecată! Abia în 1954 a fost judecat și condamnat în baza articolului 193 din Codul penal „pentru faptul că în timpul regimului burghezo-moșieresc a desfășurat activitate intensă împotriva clasei muncitoare”, acuzație lapidară de care au fost învinuiți majoritatea celor considerați de regimul dejist indezirabili. Cea mai mare parte a detenției a executat-o în penitenciarul de la Sighet, unde nu i s-a permis niciun fel de legătură cu cei din familie, împărțindu-și celula cu Ștefan Meteș, Ion Nistor și Th. Sauciuc-Săveanu. Fiica sa, Marina Vlasiu, care l-a îngrijit în ultimii ani de viață, mărturisește că Ioan Lupaș a făcut greva foamei în semn de protest față de tratamentul la care a fost supus, fiind prompt sancționat și bătut de gardieni, chiar dacă era septuagenar. Nu și-a pierdut însă niciodată nădejdea în Dumnezeu, săvârșind zilnic o „scurtă slujbă bisericească – o utrenie – pentru a întreține moralul celor ce împărțeau aceeași soartă cu el” și rostind în fiecare dimineață următoarea rugăciune: „Dăruiește-mi, Doamne, o lumină-n sfeșnic/ Să-ți pot închina un suflet cucernic/ Cel ce-ai pus în mine sfânt fiorul vieții,/ Îndrumă-mi, Părinte, pașii dimineții./ Varsă roua milei, Stăpâne Ceresc,/ Scapă de primejdii neamul românesc./ Dă-ne nouă pâine, pace, bunăstare/ Păcatele noastre scaldă-le-n iertare./ Fă-ne parte, Doamne, de-un cuget senin/ Precum și-l dorește oricare creștin/ Până la sfârșitul veacului. Amin”. A rezistat în acest fel 5 ani de zile, până în 5 iulie 1955, când a fost eliberat printr-un decret de grațiere. Peste o lună împlinea 75 de ani. La eliberare semna cu o mâna tremurândă că își lua angajamentul de a nu discuta cu nimeni nimic din cele întâmplate în timpul interogatoriului și pe perioada încarcerării. Fiica sa mărturisește că frica inoculată de organele securității și spiritul său creștin profund l-au determinat să nu-și scrie memoriile, nici să vorbească prea mult despre detenție, lăsând însă să se vadă că nu acumulase ură sau dorință de răzbunare, iertându-și prigonitorii.

Cu toate că îl eliberaseră, comuniștii nu erau pregătiți încă să-l reabiliteze pe Ioan Lupaș, nici să-i restituie proprietățile naționalizate din Sibiu și Cluj, astfel că a trăit în simplitate într-o cămăruță dintr-un imobil din Sibiu, unde-i fusese stabilit domiciliul forțat. Copleșit de paralizia și moartea soției Ana s-a mutat la București, ultimii ani petrecându-i în cartierul Balta Albă, alături de fiice, care l-au îngrijit cu devotament și iubire. Cu o săptămână înainte de a se stinge, guvernul comunist a încercat să-l reabiliteze, conferindu-i „titlul de profesor emerit pentru activitate îndelungată și merite deosebite, precum și pentru contribuția adusă în dezvoltarea învățământului superior”. Preotul savant Ioan Lupaș a trecut la cele veșnice la vârsta venerabilă de 87 de ani, din care șapte i-a petrecut în zeghe. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica, pe Crucea sa de mormânt fiind scris crezul său cu valoare testamentară: „Istoria ne învață să cunoaștem trecutul, să înțelegem prezentul și să credem în viitorul României”.

---

[1] Medalionul se bazează pe următoarele titluri bibliografice: Vasile Crișan, Ioan Lupaș (1880-1967). Studiu monografic, Ed. Armanis, Sibiu, 2013; Nicolae Edroiu, Alexandru Moraru, Dorel Man, Veronica Turcuș, Ioan Lupaș (1880-1967): slujitor al științelor istorice, învățământului și Bisericii, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2008; Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Andreiana, Sibiu, 2014, p. 342-344; Ioan Opriș, Istoricii și securitatea, Ed. Enciclopedică, București, 2004, p. 339-368; Toader Buculei, Clio încarcerată. Mărturii și opinii privind destinul istoriografiei românești în epoca totalitarismului comunist, Ed. Libertatea, Brăila, 2000, p. 142-155.