'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Puternic confesivă, poezia lui Dumitru Zdrenghea*, o celebritate a cardiologiei clujene, îşi construieşte mesajul într-un neobişnuit model al paradoxurilor: omul care vrea să câştige ceva pierdut şi trăieşte angoasa că va pierde ceva ce n-a câştigat; sentimentul de a fi peste tot şi de a nu fii nicăieri; de a fi al tuturor şi de a nu fi al nimănui; de a alerga spre ceea ce nu este şi de a face din capătul de drum locul neajungerii sale. Un joc în faţa mormântului refuzându‑se învierii: omul între răsfăţul nemuririi şi deplinătatea nimicului. Neputinţa sufletului de a se întrupa în suflet. Poetului, am în vedere ultimele două volume (Întrupări, 2016 şi Căderea în adâncuri, 2017), nu-i plac artificiile, nici cele postmoderniste (autoironia, parodia demenţială, umorul negru, indeterminarea), nici cele milenariste (visceralul, licenţiosul, argoul trivial sau realul fracturat). El se întoarce la originile poeziei pre-moderne, aşa cum la premodern se întoarce ştiinţa, logica şi filosofia (perioada în care omul îşi era lui însuşi întrebare, cădere în adâncurile nerăspunsului). Poezia „galant oftătoare”, din ceea ce George Călinescu numea clasicismul decadent, este şi modalitatea lirică a lui Dumitru Zdrenghea, sub forma unei cochetării inteligente cu expresia directă, crudă, neprelucrată, un fel de basm erotic pe care ni-l propune în varianta cultural-autobiografică din târziul vieţii lui Vasile Voiculescu a Ultimelor sonete închipuite.

Boala pe care o poartă în ea poezia este cea a identităţii, acea boală pe care o experimenta Emil Cioran, de la trăirea în flăcări, până la îngroparea voluntară în cenuşă. Vocaţia genului, aceeaşi de la Văcăreşti, până la Eminescu, Bacovia şi Nichita Stănescu. Ultimul o rezumă magistral: esenţial, poezia este „neputinţa de a spune doi”. Alergare spre partea neexistândă a fiinţei, spre celălalt al tău însuţi ars pe rug, fără de care vibraţia sonoră a vieţii este o iluzie, şi real doar impactul funebru al timpului. Toată poezia lui Dumitru Zdrenghea este o reverie a disperării. Disperarea de a nu avea de cine te despărţi. Disperarea unei filosofii a căderii în surghiunul inimii, a căderii din nimic înspre nimic şi din moarte înspre moarte. Se simte ecoul îndepărtat al rugăciunii lui Daniel Turcea: „Doamne, intră în porţile sângelui meu”. Iubire „cazi înspre mine”, este strigătul lui Dumitru Zdrenghea. Numai că iubirea, ca Logos, este un „blestem” al desăvârşirii şi al căderii în blagianul paradis al prăpastiei din noi, pentru dobândirea „suişului în inimă” (Ioan Scărarul) şi a harului plutirii fără aripi.

Dumitru Zdrenghea este un „înfrânt al luminii” (o spune el însuşi), care trăieşte drama tulburării de sine însuşi. Poetul este un trăitor la hotarul cuvântului. Dar hotarul, cum ştiu de la C. Noica, este o închidere care deschide. Deschidere spre ce? Spre un triumf al cerului de pretutindeni, sub care se clădeşte visul unului neîmpărţit şi al umbrelor îngemănate. Lucian Blaga se dezbracă de trup ca de-o haină, în „noaptea fără ferestre-n afară”. Dumitru Zdrenghea se dezbracă de suflet, pentru restaurarea trupului, prea des şi exclusiv adus ofrandă morţii. Aşa încât, în ultima instanţă, căderile în adâncuri ale poetului sunt tot întrupări în credinţa că iubirea celuilalt îţi poate face inima nemuritoare. O inteligentă mistică a inimii întemniţate în iubire.

---

* Cuvânt la întâlnirea cu poetul, Muzeul Mitropolitan (16 iunie 2017).