'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

„Când vom vedea fața lui Dumnezeu vom ști că am cunoscut-o dintotdeauna. El a fost părtaș la toate experiențele noastre pământești întru iubirea neprihănită, le-a creat, le-a susținut și le-a însuflețit clipă de clipă dinăuntru. Tot ce a fost în ele dragoste adevărată a fost, chiar pe pământ, în mult mai mare măsură al Său decât al nostru, fiind al nostru numai fiindcă este al Său”[1].

În viziunea lui C. S. Lewis, iubirea nu este doar un simplu atribut al lui Dumnezeu, la fel nici doar o simplă însușire a omului, ci este însăși viața lui Dumnezeu și viața lumii întregi. Tot ceea ce există se datorează iubirii și însăși ființarea lumii înseamnă, pur și simplu, iubirea ca mișcare, cu riscul unei exprimări pleonastice. De aceea, iubirea nu este un obiect în sine, ci este însăși viața. Și ea există pentru că Dumnezeu există, El este iubire (1 Ioan 4,8).

Aceasta este pledoaria pe care o face C. S. Lewis, scriitor, poet, istoric, teolog laic, profesor și, mai ales, apologet creștin. Se naște în Belfast, la 29 noiembrie 1898. Tatăl său, Albert James Lewis, era avocat, iar mama sa, Florence Augusta Lewis, era fiica unui preot al Bisericii Irlandei. În ciuda acestui fapt, Lewis nu va fi un creștin practicant decât mai târziu. La o vârstă fragedă, de doar zece ani, rămâne orfan de mamă, care moare de cancer. La această suferință se adaugă și ororile Primului Război Mondial, la care participă activ. Aici trăiește ultimul său moment de depărtare de creștinism – suferința absurdă se arată mai puternică decât dragostea lui Dumnezeu. La terminarea războiului își reia studiile și publică „Death in Battle” în revista „Reveille”. Absolvă în 1920 literatura greacă și latină, iar în 1922 obţine o diploma în filozofie și istorie antică.

În urma prieteniei cu J.R.R. Tolkien, autorul trilogiei „Stăpânul inelelor”, cât și datorită influenței filosofului englez Owen Barfield, pe care îl consideră un bun și înțelept profesor, Lewis se va reîntoarce către creștinism, în varianta anglicană. Începând cu 1925, timp de peste trei decenii, va preda limba și literatura engleză la Colegiul Magdalen din Oxford. În 1954 este numit profesor la Universitatea din Cambridge.

Doi ani mai târziu, se căsătorește cu Joy Gresham, o scriitoare americană de origine evreiască, divorțată la acea vreme, care avea deja doi băieți, David si Douglas. Nu după mult timp, Joy avea să fie diagnosticată cu cancer osos. Cu toate acestea, boala va stagna vreme de patru ani. În anul 1960, Joy va muri pe patul de spital, Lewis continuand să-i crească pe cei doi baieți. La scurtă vreme, în vara anului 1961, Lewis se va îmbolnăvi de nefrită. Va fi nevoit să se retragă din activitatea academică. După doi ani de luptă cu boala, trece la cele veșnice în ziua de 22 noiembrie 1963, în urma unui blocaj renal.

Lewis publică, pe lângă poezii, câteva opere memorabile, rămase până astăzi de referință. Dintre acestea amintim: „Surprins de bucurie”, povestea convertirii sale; „Problema durerii”; „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”, compuse în anul 1942; „Creștinism. Pur și simplu”; „Cele patru iubiri”; „Despre minuni”; „Cronicile din Narnia”, povești creștine pentru copii; „Trilogia spațială", alcătuită din volumele „Departe de planeta tăcută”, „Perelandra” și „Forța hidoasă”; „Rugăciune: Scrisori către Malcolm”, operă postumă. În tot acest răstimp se va manifesta ca un fervent apologet, susținând numeroase conferințe și emisiuni radiofonice pe teme religioase.

Iubirea se vede că a fost coordonata de bază a discursului său apologetic. Pornind de la diferențierea pe care o face limba și filosofia greacă, Lewis vorbește despre patru iubiri, experimentabile în viața concretă, care stau, însă, pe planuri diverse și calitativ se diferențiază esențial. Își începe pledoaria cu două idei fundamentale – iubirea ca dar și necesitate, ambele prezente și de acceptat, și caracterul holist al experierii acestora, așadar identificarea și aplicarea ei în toate sferele vieții.

Primul tip de iubire este cel desemnat de grecescul „storge”. Vizează afecțiunea sau iubirea familială, care presupune atașare. Este, într-o primă fază, necesitate, dar și apreciativă, adică dar. Un părinte „trebuie” iubit în virtutea calității sale, dar, totuși, în același timp, trebuie să se dovedească „demn” să fie iubit. Este o iubire naturală, dar se concentrează pe dăruire. „Caracterul implicit sau nemeritat al afecțiunii prilejuiește o răstălmăcire oribilă”[2]. Ca să existe trebuie să fie integrată iubirii de Dumnezeu, altminteri devine fragilă și se poate amesteca cu erosul, intrând sub incidența acelorași pericole. Și afecțiunea poate să epuizeze sau chiar să ucidă dacă nu este liberă, reciprocă și dacă nu se hrănește din dragostea divină.

Prietenia, desemnată prin „phileo”, are la bază cuvântul biblic „nu este bine ca omul să fie singur pe pământ”. Este o iubire superioară, poate cea mai spirituală, nefiind supusă „necesității”. Analiza acestei sublime trăiri se face în contextul atitudinii societății contemporane. Deși o fire optimistă, Lewis susține că această formă a iubirii fie lipsește, fie este asociată sau chiar subordonată iubirii organice, căpătând o dimensiune instinctuală. Aceasta înseamnă că, din nefericire, este considerată de către mulți, în realitate, un „deghizament sau un fabricat al erosului”, că este, în realitate – inconștient criptic, homosexuală”[3]. Ca răspuns, dincolo de percepția distorsionată a lumii actuale, Lewis susține limpede că „săruturile, lacrimile și îmbrățișările nu sunt în sine o dovadă de homosexualitate”[4], ci că sunt la fel de specifice prieteniei și chiar mai curate. Își continuă argumentarea marșând pe însăși coexistența evidentă a prieteniei și erosului, fără ca acestea să se amestece în mod neapărat. Dacă pe îndrăgostiți îi reprezentăm față în față, pe prieteni unul lângă altul, ochii lor privesc înainte, indicând o împreună călătorie lăuntrică. Precaritatea sau lipsa acestei simțiri, mai spune el, nu justifică contestarea sa de către societatea contemporană. Prietenia ține de însăși ființa umană – nu este bine ca omul să fie singur pe pământ”. Până la urmă și Hristos îi numește pe cei care Îl ascultă „prietenii Săi” (Ioan 15,14).

Cea de-a treia formă a iubirii, „erosul”, descrie intimitatea emoțională dintre două persoane, care se împlinește, în mod special, în căsătorie. Lewis argumentează că morala creștină nu impune omului, pasiunii sale, ceva străin, ci doar ridică la o semnificație mult mai sobră, mai serioasă starea generată de pasiune. Numește această transformare „interes mai așezat”, care conduce trăirile omului pe o altă direcție. Acest tip de iubire trebuie să evite idolatria. Idolatria celuilalt, dar și idolatria iubirii în sine: „Erosul nu poate fi de unul singur ceea ce trebuie să fie. Trebuie să fie condus. Zeul moare sau devine demon dacă nu I se supune lui Dumnezeu“[5]. Erosul, deși partea activă a iubirii-agape, ca și dor după C(c)el iubit, poate să ajungă și în contradicţie cu iubirea care „nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr“ (1 Corinteni 13,5).

Caritatea (agape), și nu „mila”, cum apare în traducerea românească, este cea de-a patra iubire abordată de Lewis. Nu este naturală, ci este darul lui Dumnezeu, este lucrarea harului, dar şi rezultatul unui efort ascetic – nevoința iubirii – indiferent de timp și circumstanţe, până la capăt. Acesta este, de fapt, tipul de dragoste pe care Dumnezeu îl are pentru om. Vorbim de iubire-dar, diferită de cele incluse în natura omului, pentru că este complet dezinteresată și dorește ce e mai bun pentru cel care îi stă în față, și, în consecință, îl face pe acesta din urmă să fie capabil să-i iubească pe aceia care, în mod imediat, nu sunt vrednici să fie iubiți – criminalii, dușmanii, idioții, infatuații, zeflemiștii.

Iubirile naturale pot împlini legea de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine, însă doar integrate în Agape. Analiza lui Lewis încearcă să asume existențial-personal întrebarea: „E oare ușor să-l iubești pe Dumnezeu?” Totul vizează viața, și aceasta lecturată în perspectivă personală. Textul său descrie un itinerariu, pe care pornește cu smerenie, fără certitudinea unei experiențe aievea și complete a dragostei lui Dumnezeu. Oricum petrecerea pământească nu este altceva, în opinia sa, decât un interval în care încercăm să învățăm iubirea. Iar conștientizarea absenței acesteia este mobilul necesar al itinerariului pe care îl propune – în patru etape, patru tipuri de iubire, liantul și semnificația fiind date de iubirea care vine de sus – agape. Analiza sa este o invitație la acest drum, singurul care îl împlinește pe om – „Este ușor să îl iubești pe Dumnezeu?” – Este ușor pentru cei care o fac deja …

---

[1] C.S. Lewis, Cele patru iubiri, București, Humanitas, 2012, p. 347.

[2] Cele patru iubiri, p. 258.

[3] Cele patru iubiri, p. 275.

[4] Cele patru iubiri, p. 279.

[5] Cele patru iubiri, p. 325.