'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Pentru mulţi dintre creştinii ortodocşi, şi chiar pentru unii teologi ai zilelor noastre, rădăcinile comune şi aghiografia occidentală de dinainte de anul 1054, reprezintă o noţine vagă, lipsită de consistenţă. Faptul se datorează atât penuriei informaţionale privitoare la acest subiect în limba română, cât şi superficialităţii cu care a fost adesea prezentat el în lucrările de specialitate de la noi.

Din pricina acestui fapt, lucrarea părintelui Alexandru Nan, Protopopul Ortodox Român al Bavariei, intitulată: Pe urmele Sfinţilor din Apus. Sfinţii spaţiului german, apărută în acest an la editura Renaşterea, se constituie într-o frumoasă prezentare, ce umple un gol în cercetarea românească şi stârneşte apetitul pentru cunoaşterea unor realităţi creştine ce pot fi încă încadrate în categoria curiozităţilor. În paginile ei, autorul, familiarizat cu acest spaţiu, cu limba şi particularităţile lui culturale, prezintă frumoase medalioane biografice ale unor sfinţi ai spaţiului pomenit, insistând asupra rolului jucat de ei în peisajul cultural al vremii. Departe de a fi un simplu volum de popularizare, el este totuşi dezbărat de povara unui aparat critic încărcat excesiv, autorul preferând să-i adauge, în subsidiar sau în text, după caz, doar titlurile referenţiale care ar permite cititorului curios aprofundarea subiectului prezentat. În plus, ilustraţiile, constând fie în reprezentări iconografice, fie în fresce de epocă sau hărţi, completează peisajul spiritual-cultural al prezentărilor, transpunându-l adesea pe cititor în stările personajelor prezentate, sau invitându-l să treacă dincolo de graniţa unei simple lecturi, şi să se alăture Sfinţilor reliefaţi, în aventura lor biografică.

Cuvântul înainte, ce poartă semnătura Înaltpreasfinţitului Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord (pp. 7-13), depăşeşte şi el stadiul unei simple prefeţe, scrise adesea din complezenţă şi raţiuni de cutumă academică, constituindu-se într-un adevărat preambul ce descrie situaţia diasporei ortodoxe din spaţiul german, reliefând modul în care pilda vieţii Sfinţilor prezentaţi a rodit în acest spaţiu şi a devenit factor motivaţional pentru comunităţile contemporane.

Cuvântul de deschidere al autorului (pp. 15-18), completează preambului ierarhului, arătând că, motivaţia demersului a fost aceea de a oferi credincioşilor „modele autentice de trăire creştină" (p. 15), şi trece în revistă literatura de specialitate din spaţiul românesc, insistând asupra faptului că, lucrarea lui Vlad Benea, intitulată: Vieţile sfinţilor ortodocşi din Apus. Sfinţii Insulelor Britanice (Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007), se constituie într-o adevărată piatră de hotar pentru cercetarea din acest areal. Apoi, el conţine o scurtă prezentare a pătrunderii creştinismului în acest spaţiu şi a dezvoltării lui (p. 20-29), ce va fi apoi urmărită cronologic până după momentul migraţiilor şi apariţiei formaţiunilor statale medievale din spaţiul german (pp. 31-37).

Aspectele de isagogie, sunt urmate apoi de medalioanele biografice propriu-zise, aranjate cronologic. În număr de douăzeci şi unu, ele antologizează articolele publicate anterior în paginile unor periodice precum: Lumina, Revista Teologică, Apostolia sau alte periodice de specialitate, fapt ce explică formatul, pe alocuri inegal, din punct de vedere stilistic şi al consistenţei lor ştiinţifice. Nume care, unui român nefamiliarizat cu limba germană, i-ar putea crea probleme de pronunţie sau i-ar putea stârni zâmbete spontane, precum Willibard (pp. 79-86), Willibrord (pp. 85-91), Kilian, Kolonat, Totnan (p. 99-103), Ansgar (pp. 168-174), dar şi personalităţi învăluite într-o alură de-a dreptul misterioasă, precum Sfântul Valentin, patronul episcopiei de Pasau (pp. 61-66), alături de cele ale unor personalităţi mai cunoscute precum Sfântul Bonifatie (pp. 45- 52), Sfântul Gallus (pp. 111-118), sau Sfinţii Felix şi Regula (pp. 143-148), se înlănţuiesc astfel în cadrul acestei frumoase prezentări. Comparând legendele care adesea se contrazic, valorificând aspecte ale tradiţiei orale, şi făcând distincţie clară între izvoarele istorice şi legende sau tradiţii locale, părintele Alexandru Nan oferă frumoase prezentări, scrise într-un mod plăcut, şi utile cititorilor. Iată, de exemplu, cum îmbină tradiţiile locale cu relatarea unor personalităţi de o existenţă istorică certă în debutul prezentării ultimilor doi sfinţi pomeniţi:

„După tradiţie cei doi martiri au fost fraţi, iar Felix se pare că a fost chiar ofiţer în Legiunea tebană. Această legiune, înfiinţată în jurul provinciei Teba (în Egiptul de Sus), avea în componenţa ei mai mulţi soldaţi creştini. Întrucât aceştia nu acceptau cultul zeităţilor păgâne, împăraţii romani Diocleţian şi Maximianus au hotărât să mute legiunea de pe graniţa sud-estică a Imperiului roman, în cea vestică, pentru a lupta împotriva galilor.

Conform unei relatări a episcopului Eucherius al Lyonului, intitulată Passio Acaunensium martyrium din jurul anului 440, soldaţii legiunii au refuzat să lupte împotriva fraţilor creştini din Galia, asumându-şi martiriul aături de cei trei conducători ai lor: Mauriţiu, Exuperiu şi Candid” (p. 143).

Demersul de redescoperire a unei astfel de personalităţi s-ar putea constitui fie într-o prezentare superficială, ce reuneşte informaţii minimale, altminteri identificabile şi în spaţiul virtual, fie într-o investigaţie aridă, tributară unui limbaj de-a dreptul clişeizat, dacă nu ar conţine şi referiri la contextul social, cultural şi politic al vremii ei, sau nu ar fi pigmentată şi cu anumite aspecte din categoria ineditului. Conştient de acest fapt, părintele autor vorbeşte despre profeţiile Sfintei Wiborada şi împlinirea lor, despre raportul ei cu cultura (p. 128), sau despre faptul că ea a fost prima femeie canonizată oficial de către un papă în Biserica occidentală (p. 129). Iată un crâmpei din această amplă prezentare:

„Sfintei Wiborada i se atribuie mai multe profeţii făcute, care s-au împlinit, fie în timpul vieţii sale, fie după trecerea sa la cele veşnice. Viziunea care a făcut-o renumită pe sfânta Wiborada a fost cea referitoare la atacul ungurilor asupra teritoriului unde se afla mănăstirea.

La timpul profeţit de către Sfânta Wiborada, ungurii cucereau teritoriul Bavariei şi se îndreptau spre mănăstire. Auzind acest lucru, abatele Engilbert (925-933) s-a dus repede la sfântă, încercând să o convingă să fugă din calea năvălitorilor, dar aceasta s-a opus. Văzând că nu este cale s-o înduplece, abatele i-a cerut sfat, iar aceasta l-a îndemnat să salveze tezaurul mănăstirii” (p. 128).

Ar mai trebui de asemenea precizat faptul că, în paginile lucrării sale, părintele merge pe firul evenimentelor până în zilele noastre, arătând ce forme a luat cultul unor sfinţi şi, acolo unde este cazul, cum s-a interferat cultul lor cu spiritualitatea românească. Astfel, de exemplu, în cazul Sfântului Lucian, arată cum acesta a ajuns să fie patronul mai multor locaşuri, oraşe şi seminarii (pp. 109-110), iar în cazul Sfântului Virgil, episcop de Salzburg, arată cum este el reprezentat pe iconostasul bisericii româneşti de aici:

„Pe iconostasul bisericuţei de lemn ridicate de către parohia românească de la Salzburg, sfinţită de Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel în 2009, se găseşte şi o icoană a Sfinţilor Rupert şi Virgil, patronii landului Salzburg" (p. 77).

Datorită tuturor aspectelor subliniate aici, dar şi a altor elemente similare, volumul părintelui Alexandru Nan, ce cuprinde într-un frumos pandant aghiografic sfinţii spaţiului german, restituindu-i într-un fel şi culturii teologice româneşti, se constituie într-o frumoasă realizare, ce trebuie semnalată, apreciată şi lecturată de către orice teolog care se respectă şi de orice creştin care doreşte să cunoască mai multe cu privire la ampla răspândire a învăţăturii creştine şi rădăcinile comune ale celor două Biserici surori.