--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2017, nr. 7 (327), an XXVIII (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 7

Etica în societatea românească. Reflecții asupra degradării umane și absurdului instituțional

de Cezar Marksteiner-Ungureanu (Ungureanu)
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Deschid tema printr-o notă personală: pe zi ce trece îmi pare tot mai evident faptul că România suferă de o criză morală în care se adâncește permanent, conștientizată probabil de principalii actori publici, dar insuficient tematizată. Față de acest fenomen al crizei morale există două explicații (de școală): ori pentru că din societate lipsesc în general modelele individuale, valorile comune ori alternativele etice care, prin ele însele, să exercite o funcție critică față de nedreptate și să impună o distincție față de ce e bine sau rău, ori pentru că relațiile sociale care au sarcina primară de a implementa dreptatea și de a genera valori morale în relațiile dintre indivizi, respectiv indivizi-instituții pur și simplu nu funcționează. O precizare: circumscriu valorile etice de bine/rău, drept/ nedrept definiției eticii clasice contractualiste a ceea ce este fair sau unfair, pe românește corect sau incorect (John Rawls 1971/1999:3). Bineînțeles că dimensiunea individuală a corectitudinii e baza care generează și configurează relațiile sociale. Fără indivizi care să aspire spre a deveni buni, nu poți crea relații și instituții menite să implementeze de la sine, prin activitatea lor, binele și dreptatea. Caracteristic e însă că în modernitate dimensiunea social-instituțională prevalează în fața dimensiunii individuale (Ingeborg Gabriel 2011:205-206).

Ce (mai) înseamnă să acționezi bun și drept, atât ca om cât și ca instituție, în România, și de ce ar fi nevoie pentru o viață bună? Este întrebarea centrală a civilizației apusene, care își are începuturile în filosofia antică, mai cu seamă la Platon și Aristotel, și este actuală pentru fiecare generație în parte. Firește că fundamentul unei vieți bune diferă de la un curent filosofic la altul, de la afirmarea unei predispoziții morale individuale care să ne ghideze, la un contract social, la o ideologie, politică, până la religie și spiritualitate. Dezvoltarea acestor concepte ține, însă, de cursul de morală, etică, etică socială/teologie socială – și nu pot fi aici decât amintite. Așadar necesitatea unei vieți bune, respectiv a unei societăți bune nu e o abstracție pur etică, ci, până la urmă, necesitatea de a ne eschiva dintr-o existență plină de contradicții morale. Iau exemplul pe care teologul Radu Preda neîncetat îl repetă, anume că majoritatea oamenilor din România sunt în mod concomitent „credincioși” și „corupți”. Rămânând la exemplul acesta se poate discuta despre obligativitatea teologului de a gândi și acționa moral? Despre un primat moral al Bisericii? Măcar pentru a se disocia de corupție. În cele ce urmează, voi dezvolta două consecințe ce rezultă din absența unei atare fundament etic al societății:

1) La nivel individual se ajunge, în cel mai bun caz, la o existență de compromis cu răul, cu nedreptatea sau, în cel mai rău caz, la degradarea profundă și continuă a caracterului uman. De multe ori, dat fiind raportul de putere extrem de dezechilibrat din societate, ca individ care îți propui să practici binele nu ai resursele pentru a te împotrivi răului, sau ajungi să-l banalizezi. Exemplu: Ce poate să facă un angajat – la care se poate renunța ușor și oricând – atunci când șeful lui folosește bugetul public pentru a plecat cu iubita în vacanță!? Ori alege calea martirică, ori se supune și tace, pentru ca să-și poată asigura existența. Să nu uităm că un sistem represiv creează mai degrabă supuși docili, decât martiri (vezi experiența recentă a comunismului). Alteori apare fenomenul de banalizare a răului și proiectarea lui în instrumentarul indispensabil cotidian, într-un fel de „la noi altfel nu merge”. Alteori, dacă un om este atât de sărăc încât nu-și poate procura cele de trebuință pentru ziua de mâine, cum să ajungă să reflecteze etic?! Referitor la cei care iau astfel de decizii, profund imorale, mă întreb: În ce prag de dezumanizare trebuie să fie cineva care plătește din bugetul unui spital – absolut destinat și necesar pacienților – vacanțe exotice pentru soție/ amantă/ copii? Desigur că în majoritatea unor astfel de cazuri trebuie să descindă justiția, dar forul interior al acestor oameni trebuie și el interogat, precum și motivația unei astfel de decizii. Câți astfel de oameni mișună prin România și se perindă pe la șefia unor instituțiilor publice? Creează societatea noastră (involuntar) astfel de tipologii umane, care înainte de orice sunt un pericol iminent pentru ceilalți oameni, în proximitatea „competențelor” cărora îți poți pierde viața în cel mai gratuit mod cu putință? Ridicarea de la individual la colectiv, ia forma de ridicare de la moralitate la legalitate și are la bază rațiunea că toți oamenii sunt egali în șanse și drepturi, iar statul este garantul acestui statut. În definitiv, nu cred că ne dorim o societate cu oameni care să acționeze corect, doar pentru că sunt forțați de lege, ci pentru că simt nevoia de a fi buni.

2) La nivel social dispare raționalitatea relațiilor sociale și, prin consecință, cetățenii fac experiența cotidiană a unui stat incapabil să vină în întâmpinarea nevoilor cetățenilor săi. Cultivarea raționalității relațiilor sociale e esențială întrucât statul modern pornind valorile sale țintește să creeze prin instituții o ordine impersonală care să fie implementată în mod constant, mecanic, ca regulă, nu ca excepție. Fiecare instituție poartă și implementează, așadar, o raționalitate a statului, dreptatea socială fiind cea mai importantă trăsătură a statului. Un stat de drept, ori un stat modern fără instituții funcționale, fără mecanisme de implementare a dreptății, fără simț și reflex antropologic față de ceea ce e corect să se întâmple și ce nu, își pierde legitimitatea și rațiunea de a exista. Se vede că România e în căutarea unei astfel de ordini, însă dat fiind dezastrul moral moștenit din regimul comunist, care a confiscat și „fabricat” relații sociale bazate pe ideologie și nedreptate, mai are mult de progresat. Mă limitez la a descrie doar două consecințe practice rezultate din slăbirea caracterului rațional al relațiilor sociale, anume la instaurarea stării de absurditate și abuz. Absurditatea ca urmare a unor relațiilor sociale bolnave îl pun pe om în postura de a experia constant, în social, elemente ce țin de domeniul fanteziei și anormalității. Când, de pildă, o șosea se termină brusc undeva în câmp și nu poate fi uzitată, ori o groapă prost semnalizată duce la moartea altor oamenii, ori o achiziție medicală de milioane de euro zace prin nu-știu-ce beciuri pentru că lipsesc banii de instalare, ori întâi asfaltăm o stradă iar apoi excavăm să montăm conductele și astupăm la loc cu pământ – înseamnă că absurdul instituțional este instaurat. Statul în loc să semene în social raționalitate, seamănă absurditate, mediocritate și nesiguranță în rândurile cetățenilor. Atunci când o instituție guvernamentală vine în control și, în loc să-l susțină pe antreprenor să progreseze calitativ în ideea afacerii lui, vrea - simplu spus – spagă, vorbim de un mecanism instituțional al abuzului. Aceste două tipuri de experiență odioasă și maladivă sunt puse constant în practică, le citim zilnic prin presă, dar parcă în loc să conducă la revoltă și nevoie de schimbare, trec prea ușor în nepăsare, tocmai pentru că sunt de neclintit pentru omul de rând.

Ce ar fi de făcut? Voi enumera câteva resurse, cu accent pe Biserică, la care merită reflectat:

1. La nivel social: În anumite zone ale societății și presei românești Biserica este considerată o problemă, un impediment, iar nu o resursă pentru o viață bună. Din punctul aceasta de vedere Biserica Ortodoxă are nevoie de o mai bună poziționare în societate. După cum tot accentuez aproape în fiecare articol, instituția Bisericii Ortodoxe poate ceda tentației de a restrânge spațiul social la cel filantropic. Se implică prin misiune și fonduri uriașe în ajutorarea nevoiașilor, dar pare reticentă în privința elaborării unui plan de societate creștin, fără să exercite o critică permanentă a deficiențelor sociale. Fără o etică socială creștină Biserica nu va putea ieși din atitudinea defensivă față de societate și de politic, pentru că îi lipesc resursele pentru așa ceva.

La nivel individual: Biserica ca cel mai mare și important actor social non-guvernamental trebuie să accentueze rolul moral obligatoriu ce decurge dintr-o credință dreaptă. Nu poți să fi un creștin model în Biserică și un impostor grobian în societate, deși mulți cred că se poate. Biserica are capacitatea - problema resurselor rămâne deschisă - de a crea un ethos comunitar ce ulterior să se reverse în comunitate și să facă societatea românească mai prietenoasă, un loc în care să simți practic atenția, grija și iubirea aproapelui. Să găsești ajutor și înțelegere când ai nevoie de așa ceva.

2) Presa din România are rolul de câine de pază al moralei sociale. Atunci când apar derapaje evidente presa este cea responsabilă să le reclame public. Am în minte acum cercetările întreprinse de Cătălin Tolontan și echipa dânsului (îmi cer scuze față de alți ziariști care fac același lucru, dar pe care intenționat îi trec cu vederea), care, într-adevăr, au arătat până unde poate merge incompetența unor instituții, precum și degradarea persoanei umane. Sunt convins ca astfel de inițiative trebuie sprijite pentru că ne arată unde suntem cu adevărat, într-un mod cât de poate de concret, ne prezintă partea întunecată a „României profunde”. De aici trebuie plecat când discutăm despre necesitatea reformelor în România, dar și despre rolul presei bisericești din România.

3) Învățământul din România, mai ales cel universitar, pentru că acolo se formează specialiștii, e într-o stare deplorabilă. De aceea, cred că orice posibilitate de a studia măcar un an la o facultate din Vestul Europei trebuie fructificată. Faptul că avem libertate de mișcare în UE face acest lucru infinit mai ușor, decât în urmă cu 10 ani. E una din singurele posibilități ale tinerilor noștri pentru a intra în contact cu nivelul occidental al școlii, chiar și a celor teologice, și de a vedea cum studenților le este transmis profesionalismul, seriozitatea și competenta. De a vedea ce e normal și corect să se întâmple într-o facultate și ce nu, de a vedea ce înseamnă o bibliotecă serioasă, fără golurile acumulate în anii regimului comunist din România. Desigur că sunt și în România profesori de avengura internatională, dar îndrăznesc să spun că aceștia sunt mai degrabă excepții, decât regulă. Și în fond e vorba de sistemul universitar în ansamblul său, nu de anumite persoane concrete.

În loc de concluzie, afirm faptul că cele trei resurse instituționale menite să creeze, să păstreze și să dezolte un etos comunitar trebuie să fie punctul de plecare al oricărui proiect de societate. Biserica trebuie privită ca resursă fundamentală, nu ca problemă. Nota bene: Alte resurse nu avem, iar dacă pe cele pe care le avem, le detestăm, vom eșua în a crea raționalitate în societate, și astfel vom pierde rostul unei societății libere. Insuccesul acesta este așteptat din umbră de populiști, naționaliști și autocrați, transformați peste noapte în mari apologeți creștini, apărători ai valorilor tradiționale și susținători ai poporului „cinstit” și „corect”. În momentul când aceștia vor prelua puterea, atunci în România vor începe odioșeniile ce se petrec astăzi în Turcia ori Ungaria, pesemne că și în Polonia începe o perioadă grea. Să nu fie!


'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>