--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2017, nr. 7 (327), an XXVIII (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 8

Episcop Vasile Coman, Glasul credinței. Cuvântări apologetice pentru întărirea credinței în Dumnezeu, lucrare îngrijită și prefațată de Pr. Cristian Muntean, Sibiu, Editura Andreiana, 2011, 192 p.

de Mircea-Gheorghe Abrudan

În anul 1948 regimul comunist se instalase deplin în România, exponenții „democrației populare” deținând controlul total asupra instituțiilor statale și publice și tinzând tot mai mult înspre acapararea integrală a societății și exercitarea unui control cât mai strâns asupra vieții, gândirii și activității oamenilor. Dar comuniștii, dornici să instaleze cât mai grabnic dictatura proletariatului și nașterea unui om nou în conformitate cu dialectica marxist-leninistă, voiau să obțină controlul și asupra conștiințelor și a sufletelor oamenilor. De aceea trebuia zdrobită orice formă de rezistența spirituală prin credință. În consecință, noua lege a învățământului a introdus studierea teoriei darwiniste, a eliminat orele de religie, a etatizat toate școlile confesionale, lovind totodată din plin învățământul teologic atât din punct de vedere organizațional, cât și curricular. Cu toate că legea fundamentală a republicii titra autonomia cultelor religioase, asupra acestora s-a exercitat un control și o cenzură tot mai împovărătoare. Arestările a mii de clerici, desființarea multor eparhii și comasarea unor parohii nu aveau alt scop decât marginalizarea și persecutarea Bisericii, a slujitorilor acesteia și, în final, stârpirea credinței din inimile oamenilor.

În acest context social-politic extrem de potrivnic, când rănile și pierderile suferite în anii celui de-al doilea război mondial nu se vindecaseră încă, tânărul preot paroh al bisericii Adormirea Maicii Domnului din Brașov-Cetate, Vasile Coman (1912-1992), viitorul protopop al Brașovului (1957-1970) și episcop al Oradiei (1970-1992), rostea un ciclu de predici apologetice menite să fortifice tocmai credința în Dumnezeu a credincioșilor săi. Dorea el să dea un răspuns creștinesc dialecticii ateiste a partidului? Fără îndoială: Da! Și nu a făcut-o în terminologia pe alocuri scolastică și greoaie a teologiei dogmatice, ci prin intermediul unui limbaj simplu, pe înțelesul tuturor celor ce-i treceau pragul bisericii. Lucrul acesta reiese din modul, structura, forma și fondul celor treizeci de cuvântări, grupate pe patru cicluri: 1) „Dumnezeu în natură”, care are ca subiect pe Dumnezeu Creatorul mărturisit ca atare de întreaga creație; 2) „Tari în credință”, unde insistă în a sublinia că omul nu poate trăi cu adevărat fără credința în Dumnezeu; 3) „Existența lui Dumnezeu”, grupaj ce tematizează mai întâi raportul dintre știință și credință – pe care-l vede armonic, în care una nu o exclude pe cealaltă, ci se completează reciproc, fiecare mergând pe drumul său –, iar apoi se concentrează asupra puterii credinței și a credinței ca izvor de fericire; 4) „Despre Dumnezeu”, cu accente pe providența divină, pe atributele lui Dumnezeu, pe Dumnezeu întreit în Persoane, pe „binefacerile creștinismului” și pe „strigătul credinței” exprimat în Evanghelia de la Marcu cap. 9, vers. 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”. La sfârșitul acestei omilii, care încheie cuvântările apologetice, părintele Vasile Coman livrează o veritabilă mărturisire de credință ce constituie de fapt cheia întregului ciclu omiletic: „Drept aceea, din noianul încercărilor și al necazurilor vieții, din umbrele îndoielii și ale necredinței, care s-au proiectat peste vremea noastră, să alergăm la Hristos, împreună cu tatăl din Evanghelie și să strigăm: «Credem, Doamne, ajută necredinței noastre!». Credem că Tu ești Părintele și Stăpânul vieții noastre. Tu le-ai adus pe toate din neființă la ființă. Ție îți aducem viața noastră întinată de păcate și brăzdată de suferință și strigăm din adâncul sufletului: «Doamne, ajută-ne!». Credem și mărturisim că Tu ești izvorul și stăpânul păcii și pentru împăcarea noastră ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău, Care a primit moarte pe Cruce. Tu ești Părintele nostru și noi suntem copiii Tăi. Noi suntem flămânzi, Tu ești Pâinea Vieții. Noi suntem însetați, Tu ești Apa cea Vie. Noi suntem călători, Tu ești limanul nostru. Noi suntem obosiți, Tu ești liniștea noastră. Noi suntem triști, Tu ești iertător. Noi suntem păcătoși, tu ești Mântuitorul nostru” (p. 190).

Parcurgând predicile, alcătuite și rostite cu înțelepciune și dragoste de părintele Vasile Coman în cursul anului 1948, nu trebuie să ne mirăm de ce acestea au rămas în manuscris până în anul 2011, când părintele scriitor Cristian Muntean – slujitor la altarul aceleiași biserici din cetatea Brașovului, unde bunicul său a rostit acest ciclu omiletic –, a îndrăznit să le publice punându-le la îndemâna preoților acum, în postmodernitate, când Dumnezeu este tot mai mult eliminat din creație, iar credința omului contemporan în El tinde tot mai mult să fie marginalizată și trecută în sfera privată. Discursul teologic viu și simplu al părintelui Vasile Coman dezvoltă ideea renașterii duhovnicești în Hristos și în Biserică, de aceea ne explicăm de ce acest manuscris nu a văzut lumina tiparului decât după șaizeci de ani. În anul 1948 este lesne de înțeles că nu ar fi putut trece de cenzura comunistă, iar dacă ar fi circulat cu siguranță l-ar fi costat libertatea pe preotul Coman din centrul Brașovului, cel care în plină instaurare ideologică ateo-comunistă a îndrăznit să țină un ciclu omiletic în miezul căruia a rostit o predică intitulată „Fără cuvânt de apărare sunt cei ce neagă pe Dumnezeu”, care nu numai că intra în confruntare directă cu dialectica marxist-leninistă, ci o combătea pe față, între altele prin fraze precum: „Credința nu e împotriva rațiunii, ci mai presus de ea. Una ne arată cauzele imediate ale lucrurilor, credința ne răspunde la cauza ultimă și finală a lor. Cel ce nu crede în Dumnezeu e împotriva propriei lui rațiuni sănătoase. Alături de credință stă totdeauna mintea sănătoasă. Căci ce este mai aproape de o minte sănătoasă: a crede în Dumnezeu, Creatorul vieții, sau a crede că viața a apărut de la sine, din straiul broaștelor, ori din nisipul mărilor, printr-o așa-numită «generație spontanee»? Ce este mai rațional: a crede în Dumnezeu, înțeleptul Arhitect și Cârmuitor al lumii, autorul legilor și ordinii din univers sau a crede că toate acestea au apărut de la sine sau că le-a produs hazardul sau întâmplarea? (...) Mai poți oare tăgădui existența lui Dumnezeu fiindcă ochii tăi nu L-au văzut ori fiindcă mintea ta nu L-a înțeles? Atunci ar însemna să tăgăduiești existența atâtor lucruri din lume pe care nu le vezi ori nu le înțelegi. Atunci ar însemna să tăgăduiești o bună parte din tine” (pp. 101-102). Aceste fraze l-ar fi putut costa libertatea pe rostitorul lor, pericol ce nu-i va fi fost întru totul străin unui preot cu agerimea minții lui Vasile Coman! Iată de ce mai ales acum, în anul 2017, când îi comemorăm pe toți apărătorii Ortodoxiei din timpul comunismului, volumul „Glasul credinței. Cuvântări apologetice pentru întărirea credinței în Dumnezeu”, întocmit în anii cei mai aprigi ai prigoanei staliniste din România, merită să fie adus la cunoștința preoțimii, în special a celor preocupați în mod deosebit de omiletică, catehetică și apologetică, dar și a istoricilor și a întregii Biserici care a avut în părintele Vasile Coman un pilduitor apărător și mărturisitor al Cuvântului în vremuri de restriște.