'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

[*]Rugăciunea și Sf. Împărtășanie

Harul Sfintelor Taine își împreună lucrarea sa cu efortul propriu de îmbunătățire duhovnicească, care constă, în primul rând, din nevoința în rugăciune. Nimic nu este mai important în viața omului ca rugăciunea minții unită cu inima. Există o rugăciune a buzelor și o rugăciune a minții separată de inimă, dar ele nu sunt decât trepte spre rugăciunea deplină a minții unită cu inima. Spre aceasta din urmă trebuie să tindem toată viața, căci numai ea ne unește cu Dumnezeu și ne dă echilibrul sufletesc și pacea inimii. Îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat” (1 Tes 5, 17) este măsura rugăciunii.

Din Tradiția isihastă, înnoită la noi de Sf. Paisie de la Neamț (+1794) și învățată de marii noştri duhovnici până azi, ştim că „rugăciunea de toată vremea” sau, „rugăciunea neîncetată” a monahului, şi a creştinului este „rugăciunea lui Iisus”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Această rugăciune scurtă sau altele și mai scurte ca: „Doamne miluiește-mă!”, „Doamne ajută-mă!”, „Doamne iartă-mă!”, „Doamne ai milă de robul /robii Tăi...!”, fără să uităm rugăciunea adresată Maicii Domnului: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-mă!”... trebuie repetate mereu în cursul zilei, în orice împrejurare ne-am afla, pentru ca mintea să fie tot timpul ocupată cu rugăciunea. Astfel, încetul cu încetul, mintea, care este o energie a inimii, coboară în inimă și se odihnește în ea, dăruindu-ne pacea inimii și mulțumirea sufletească după care tinde tot omul.

Rostind mereu astfel de rugăciuni scurte, vom constata ca atunci când ne rugăm la biserică, în duminici și sărbători precum și acasă, dimineața și seara, mintea se concentrează mai ușor la cele ce citim sau auzim, pătrunde mai bine sensul rugăciunii și simte lucrarea harului în adâncul inimii. Mai cu seamă la Sfânta Liturghie trebuie să avem atenția întreagă concentrată la ritualul Sfintei Jertfe, care constă din rugăciuni rostite de preot și din răspunsurile date de credincioși, Dacă suntem atenți și cu luare aminte, atmosfera din biserică, încărcată de harul rugăciunii și al cântării, intră în inimă și ne dă o bucurie și o pace de negrăit. Cu această bucurie și pace ne și împărtășim cu Sfintele Taine. Dacă nu suntem obișnuiți în „rugăciunea de toată vremea”, dacă ne rugăm doar sporadic, pentru că nu avem dragoste de rugăciune și implicit dragoste de Dumnezeu din care se naște dragostea de rugăciune, slujbele Bisericii nu ne vor odihni, le vom trăi ca pe o povară adăugată la poverile vieții de toate zilele. Astfel vom renunța ușor la ele și ne vom număra cu cei credincioși doar cu numele.

Rugăciunea este susținută de post și de alte practici ascetice. Ortodoxia este prin excelență o Biserică ascetică. Fără asceză cuprinzătoare, trupească și sufletească, este cu neputință să simțim harul și să participăm la lucrarea lui din inima noastră. Postul subțiază trupul și întărește duhul, Postul potolește aprinderea simțurilor și ajută minții să coboare în inimă. Este imposibil să ne rugăm cu stomacul plin, căci mâncarea și băutura atrag mintea în simțuri și o împiedică să coboare în inimă. Tot astfel și neînfrânarea de la plăcerile trupeşti şi grijile exagerate pentru lucrurile materiale împrăştie mintea în cele din afară. Harul Sfintelor Taine conjugat cu rugăciunea și asceza personală fac din credincios un om echilibrat și cumpătat în toate. Un om sensibil, de asemenea, la durerile și nevoile semenilor. Un astfel de om trăiește în modul cel mai real bucuriile și suferințele semenilor săi, ale umanității și ale creației întregi pentru că harul Sfintelor Taine i-a vindecat inima de boala păcatului. Inima lui, transfigurată de lucrarea harului, și-a regăsit unitatea ontologică cu întreaga creație care se recapitulează în ea ca într-un focar.

Gândindu-mă cu durere la starea de decădere a vieții duhovnicești de astăzi, până și în rândul credincioșilor practicanți, datorată neglijării Spovedaniei și Împărtășaniei și având ca arhiereu datoria de a propovădui nu numai dreapta învățătură, ci și dreapta trăire și practicare a credinței, nu încetez să îndemn pe credincioși să se apropie mai des, chiar regulat, atât de Taina Spovedaniei, cât și de Taina Împărtășaniei. Nu trebuie să ne rușinăm să ne mărturisim păcatele, ci să ne rușinăm când le săvârșim și nu trebuie să ne temem de împărtășirea cu Sfintele Taine care ne dau viață, ci să ne temem de moartea spirituală în care petrecem stând departe de ele. Spovedania nu este judecată, nici condamnare, ci ușurare de povara păcatului, iar Împărtășania este darul exclusiv al milostivirii lui Dumnezeu pentru ca să avem viață întru noi și nu răsplată pentru vreo nevoință sau virtute.

Pastoraţia individuală dă viață parohiei

Preacucernicii Preoţi au datoria de a practica o pastorație individuală, care privește pe fiecare credincios în parte. Nu-i suficient să-i chemăm pe credincioși de la Amvon sau din fața Sf. Altar la mărturisirea păcatelor și la împărtășirea cu Sfintele Taine, explicându-le importanța lor. Mulți nu înțeleg chemarea sau nu au îndrăzneala de a-i da urmare pentru că nu sunt obișnuiți să se spovedească și să se împărtășească. Bolile nu se tratează în grup, ci personal. De aceea, când . constatăm că un credincios care vine la biserică, nu se spovedește și nu se împărtășește niciodată sau o face foarte rar, trebuie să ne apropiem de el cu dragoste și să-l ajutăm să înțeleagă de cât dar se lipsește stând departe de Sfintele Taine.

Ca păstori de suflete, noi slujitorii nu putem fi indiferenți față de starea fiecărui fiu duhovnicesc. Când o oaie nu mănâncă, Păstorul înțelege imediat că este bolnavă și face tot ce-i stă în putință ca s-o vindece. Este adevărat că mulți credincioși, cu știință sau fără știință, slujesc și lui Dumnezeu și lui mamona. Obișnuiți cu o viață duhovnicească superficială, trăind uneori în păcate mari, le este foarte greu să se lase de ele pentru a intra în rânduiala sănătoasă a Bisericii cu privire la Sfintele Taine.

Dacă în vechime, toți cei prezenți la Sfânta Liturghie se împărtășeau fără excepție, împărtășirea cu Sfintele Taine fiind în primul rând un act comunitar și apoi individual, astăzi ea are doar un caracter individual, fiecare credincios împărtășindu-se când crede de cuviință. Altădată, oprirea de la împărtășire exercita o influență pozitivă, atât psihologică, cât și duhovnicească, asupra penitentului care stătea la ușa bisericii și cerea iertare de la semenii săi, ca și rugăciunea lor. Astăzi nimeni nu mai știe cine este oprit și cine nu este oprit de la Sfintele Taine. Cei mai mulți se opresc ei singuri pentru că se simt nevrednici. Totuși din zecile sau chiar sutele de credincioși care participă la Sfânta Liturghie în fiecare parohie, cu siguranță că cei mai mulți nu au păcatele mari enumerate mai sus și se pot împărtăși de fiecare dată, dacă preotul se interesează de mântuirea lor și-i îndeamnă pe fiecare în parte, până când se creează o tradiție sănătoasă. Copiii și cei în vârstă trebuie să fie primii la împărtășit la fiecare Liturghie. Cei cu păcate mari pot fi ajutați, prin spovedanie, să depășească păcatul pentru ca să intre și ei în rânduiala normală a împărtășirii regulate.

O parohie în care la Sfânta Liturghie nu se împărtășește nimeni, sau se împărtășesc doar câțiva din cei prezenți este o parohie moartă. Ea poate învia numai prin împărtășirea regulată a credincioșilor care le aduce mereu pe Hristos în suflet și în trup, fiindcă Hristos îi unește pe credincioși și le dă viață din belșug. „Eu am venit ca lumea să aibă viață și s-o aibă din belșug”.

Numai în Hristos suntem vii. Este de ajuns să privim la o parohie în care credincioșii se împărtășesc în majoritate, regulat, așa cum se întâmplă mai cu seamă în Diaspora, și la una în care nu se împărtășește nimeni. Diferența este într-adevăr ca dintre viață și moarte. Ține numai de noi episcopii și preoții să avem parohii vii sau moarte. Dacă discuțiile privind importanța Sfintei Spovedanii și a Sfintei împărtășanii vor produce doar studii, predici și cuvântări frumoase, osteneala noastră rămâne zadarnică. Pentru înnoirea vieții spirituale a credincioșilor, atât ierarhii cât și preoții trebuie să-și pună sufletul, aceasta fiind cea dintâi și cea mai importantă datorie a lor. Iar dacă avem parohii vii, preoții și credincioșii se vor angaja de la sine și în viața cetății.

---

[*] A doua parte a conferinței ținute la București în data de 7.10.2014, în cadrul Congresului Internaţional de Teologie „Sensurile şi importanţa Sfintei Taine a Spovedaniei şi ale Sfintei Taine a Împărtăşaniei în teologia, spiritualitatea şi misiunea ortodoxă contemporană”, Bucureşti, Centrul Național pentru Formare Continuă „Dumitru Stăniloae”, 5-8 octombrie 2014.