--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2017, nr. 7 (327), an XXVIII (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 13

Pelerinaj pe Caraiman. A doua oară, alt traseu

de Iulia Anamaria Mureşan

Vestea repetării pelerinajului pe Caraiman a însuflețit multe inimi căutătoare de Dumnezeu, fie ele de studenți, absolvenți, ba chiar și de adulți peste 40 de ani. Pornirea în toiul nopții, cele 10 ore în care aveam să parcurgem pedestru aproximativ 20 km au fost obstacole ușor de trecut pentru cei hotărâți să cunoască și să se bucure de spiritualitatea ortodoxă așternută la peste 2.000 de metri altitudine.

Odată coborâți din autocar la cabana „Piatra arsă”, am realizat că sub ochii noștri se întindea, tăcută și cuminte, pajiștea montană ce părea a fi fără margini. Parcurgând traseul marcat spre Mănăstirea Peștera Ialomicioarei, am zărit adesea micile comori pe care le adăpostea: flori de o frumusețe și gingășie rară, pe bună dreptate ocrotite prin lege! Bujorul de munte, stânjenelul pitic, degetăruțul și ghințura de colți sunt doar câteva specii de plante care ne-au încântat văzul, ne-au înviorat fotografiile și ne-au îmbogățit cunoștințele despre creația lui Dumnezeu. Crescute cu îndrăzneală în preajma petecelor de zăpadă ce încă răcoreau pământul, neintimidate de vântul puternic și nici de arșiță, ele ne-au oferit o adevărată pildă de smerenie și de hotărâre, amintindu-ne că, indiferent de condițiile exterioare, suntem datori să aducem roade bune și să ne îndeplinim menirea de creștini. Apoi, întâlnirea cu ele ne-a devenit familiară, dat fiind că le-am zărit de-a lungul întregului traseu.

Un obiectiv inedit a fost Peșterea Ialomicioarei, a cărei intrare este străjuită de biserica mănăstirii Peștera Ialomiței. Plimbarea prin pântecele muntelui a fost o continuă uimire. Roci de dimensiuni impresionante, așezate de Dumnezeu într-un mod unic, vegetația pitică (mușchi și licheni) și apa de o puritate de nemaiîntâlnit altundeva în țară sunt doar câteva dintre elementele care ne-au atras atenția. Ca pelerin, mi-am pus totuși întrebarea: „Acesta e un pelerinaj sau o excursie turistică?”. Dar iconițele așezate ici și colo pe pereții peșterii, precum și micul iconostas improvizat la finalul traseului subteran mi-au răspuns la întrebare prin: „Da, în mod evident acesta este un pelerinaj!”. Și nu doar ele, ci și frumusețea locului. Toate ne vorbeau despre Marele Meșter.

Ne-am continuat apoi drumul spre următoarele obiective: Babele și Sfinxul. Urcușul a fost greu, nu are rost să idealizez. Dar faptul de a fi împreună cu ceilalți, altruismul, voia bună și cântul l-au ușurat foarte mult, mai ales din punct de vedere moral, căci acestea au risipit gândul apăsător de neputință. După un drum istovitor, ne-am odihnit trupul și sufletul în fața impresionantelor monumente naturale săpate de vânt și ploi, care ne-au dovedit că pustiul nu este o piedică în fața creației și a rodniciei, ba din contră: orice intemperie (fie ea pământească sau sufletească) poartă în ea capacitatea de a șlefui forme brute și de a le transforma în opere de artă.

Pelerinajul a culminat cu parcurgerea traseului ce ne ducea spre Crucea Eroilor Neamului, ridicată la altitudinea de 2.291 de metri, în amintirea eroilor neamului căzuți în timpul Primului Război Mondial. Drumul spre cruce a fost asemănător cu descrierea pe care părinții Bisericii o fac parcursului duhovnicesc. După o serie de urcușuri și coborâșuri, de biruințe și neputințe, începeam să o zărim. Pe măsură ce ne apropiam de ea, bucuria era tot mai mare. Ajunși pe o culme, a trebuit apoi să coborâm un drum îngust, pietruit, mărginit de o prăpastie la dreapta și de lanțuri de sprijin la stânga. Fără smerenie, nădejde, voință și credință ne era imposibil să ajungem la cruce. Ajunși totuși la locul dorit, am intonat cântări închinate Sfintei Cruci și Sfinților Mucenici. Gândul multora dintre noi stătea în uimire, întrebându-se prin ce eforturi au fost transportate acolo materialele și utilajele de construcție.

La întoarcere, am coborât pe un traseu montan inedit, presărat cu pași pe marginea prăpastiei și cu priveliștea unor pajiști și platouri montante impresionante. Aparatele foto erau neputincioase în a surprinde încântarea ochilor. Acea minunată scenă a naturii nu se putea închide într-un dreptunghi, ci se cerea admirată în ansamblul ei. Soarele topea zăpada, oferindu-ne spectacolul apei care se revărsa vijelios pe stânci. Am trecut de asemenea prin pădurea de jnepeni, acei arbori pitici specifici locului și am zărit și de data aceasta o capră neagră, în aceeași zonă ca anul trecut.

Acest traseu ne-a oferit de toate: căldură, frig, ploaie, soare, pădure, platou montan, rocă, pajiște, cascade, zăpadă, faună și floră de o frumusețe rară, bucurie, oboseală, constatarea neputinței, dar și a importanței de a o depăși ajutat de aproapele. Mai aveam aproximativ o oră de mers cu autocarul în drum spre Cluj-Napoca când, la ora 01:50, mi-a sunat alarma, aceeași care mă trezise cu 24 de ore în urmă, când mă pregăteam pentru a merge în pelerinaj. Am luat-o ca pe o închidere a cercului care a marcat o zi „plină”.