'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

S-a vorbit și s-a scris mult anul acesta despre fericitul întru pomenire Patriarh Justinian Marina (1901-1977). Pe de o parte unii l-au prezentat ca un salvator al Bisericii Ortodoxe din România în fața dictaturii comuniste, iar alții, cei drept mai puțini, au persistat în a-l eticheta drept „patriarhul roșu”. Cheia elucidării acestei problematici controversate rezidă în capacitatea fiecăruia dintre noi de a citi și înțelege cât mai exact contextul social-politic al vieții și activității patriarhului Justinian în vremea slujirii sale sacerdotale la Râmnicu Vâlcea și arhierești ca episcop-vicar al Mitropoliei Moldovei, mitropolit al Moldovei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Pentru a-l cunoaște mai bine pe patriarhul Justinian și a-i înțelege filosofia politică și strategia bisericească promovată nu este însă suficient să ne rezumăm nici la ceea ce au scris și rememorat alții despre el[1], nici la ceea ce ne descoperă documentele epocii despre figura și personalitatea sa[2], ci trebuie neapărat să-i citim opera și să ne străduim să pătrundem în universul crezului său personal: eclesial, social și politic. Pe lângă cele 12 volume ale cunoscutului său „Apostolat social”, în care sunt cuprinse pastoralele, predicile, cuvântările, textele rostite și scrise cu diferite ocazii[3], un volum fundamental care ne oferă șansa să ajungem la o cunoaștere autentică a personalității complexe a patriarhului Justinian este cel publicat de Remus Rus și Dorin-Demostene Iancu în două ediții (2011 și 2015) sub titlul sugestiv „Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, amintiri”[4].

După cum ne spune și titlul, tomul restituie memoriile patriarhului Justinian, dactilografiate de sectorul „arhivă și memorii” de la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Culegerea lor de pe bandă de magnetofon s-a realizat în noiembrie 1972 de către Ion Toacă și Gheorghe Tudor. Pe lângă amintirile propriu-zise, structurate pe 12 capitole, volumul restituie trei anexe documentare, precum și conținutul integral al testamentului „smeritului patriarh Justinian al României”. Cele trei anexe – între care se distinge un document sovietic adresat adjunctului ministrului Afacerilor Externe al URSS, în 14 decembrie 1955 –, cele două note asupra ediției, cuvântul omagial semnat de Florin Constantiniu și scurtul studiu introductiv „patriarhul Justinian în lumina unor noi documente”, nuanțează percepția generală asupra lui ca patriarh și a relațiilor sale cu guvernul comunist. Sursele citate de editori infirmă teoria creditată până acum de istoriografie și de mediul bisericesc referitoare la alegerea lui Justinian Marina în scaunul patriarhal pe considerente eminamente politice, prin implicarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în favoarea sa pe motivul unei datorii morale, punând totodată sub semnul întrebării ruptura care ar fi existat între cler și credincioși pe de o parte și întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române pe de altă parte.

Miezul volumului îl reprezintă desigur amintirile patriarhului, despre a căror geneză nu ni se dă nicio informație. Conținutul acestora nu urmează firul cronologic al biografiei patriarhului, ci constituie mai degrabă secvențele cele mai importante ale vieții și activității sale. Amintirile debutează cu familia și copilăria, trecând prin anii de școală, prin activitatea preoțească, politică, culturală și socială de la Râmnicu Vâlcea, prin evocarea evadării deținuților comuniști în 1944 de la Târgu Jiu și adăpostirea lui Dej în casa sa, prin secvențe referitoare la activitatea sa în demnitatea de episcop vicar și mitropolit, contextul alegerii în scaunul patriarhal, decelarea evenimentelor internaționale la care a luat parte între 1946 și 1965, sfârșind cu istorisirea implicării sale în combaterea unor acțiuni stângiste de distrugere a unor valori de artă între 1948-1950 – puse la cale de Mihail Roller, eminența cenușie a culturii din acea vreme –, evocarea legăturilor sale cu militanții mișcării comuniste și participarea la diferite acțiuni organizate de aceștia în perioada interbelică și înainte de 1945. De departe cele mai interesante și valoroase pasaje pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române în primele decenii ale dictaturii comuniste sunt episoadele referitoare la vizita patriarhului Nicodim la Moscova în 1946, la împrejurările alegerii noului patriarh în 1948, la desfășurarea conferinței panortodoxe de la Moscova din 1948, la intrarea BOR în Consiliul Ecumenic al Bisericilor (1961) și la participarea BOR la Conferința Bisericilor europene în 1965. Despre alegerea sa ca patriarh, Justinian mărturisea că „n-am vrut să fiu ales patriarh”, ci „l-am propus pe mitropolitul Bălan și au căzut de acord și Groza și Gheorghiu-Dej și toți conducătorii, ca să fie el, dar chemându-l la București, Bălan n-a primit” motivând că e bătrân și a colaborat cu vechiul regim, ceea ce le va crea comuniștilor dificultăți. În schimb marele mitropolit de la Sibiu l-a susținut pe mitropolitul Moldovei Justinian fiindcă „e tânăr, energic; el poate face totul, nu eu” (Bălan n.n.), după cum rememorează însuși patriarhul Justinian[5]. Coroborată cu alte surse din epocă și cu mărturiile personale ale celor ce au trăit acele vremi[6], mărturisirea lui Justinian despre contextul alegerii sale ca patriarh și faptul că nu a plecat cu prima șansă în concursul pentru scaunul patriarhal, nici că ar fi fost susținut din start și fără echivoc de liderii comuniști aruncă o altă lumină asupra ascendenței sale în fruntea BOR. Alegerea sa pe tronul patriarhal poate fi astfel acceptată drept o lucrare „a providenței dumnezeiești” și nu o lucrătură unilaterală a factorului politic comunist, sovietic ori românesc[7].

Care a fost însă crezul și spiritul adevărat al patriarhului Justinian? Răspunsul cel mai bun sau cel mai apropiat de adevăr nu-l vom găsi nici în declarațiile sau depozițiile sale oficiale, nici în memoriile celor care l-au cunoscut și cu atât mai puțin în actele arhivelor fostei securități sau al altor instituții românești ori străine. Răspunsul consider că se găsește în testamentul său, text reprezentativ pentru cel ce a fost „smeritul patriarh Justinian”, cum însuși se intitula în antetul documentului. Testamentul a fost început în 14 septembrie 1973 la reședința de vară de la Dragoslavele din județul Argeș, și a fost finalizat în 7 martie 1976 în reședința patriarhală din București. Documentul conținte trei părți. Prima și ultima reliefează trăsăturile dominante ale personalității lui Justinian Marina, iar partea de mijloc cuprinde o schiță biografică și 14 puncte în care patriarhul enumera principalele sale realizări în fruntea Patriarhiei Române și a Arhiepiscopiei Bucureștilor, precizând în dreptul fiecăruia ultimele sale dispoziții testamentare. Sunt de părere că documentul nu este încă suficient de bine cunoscut, fapt pentru care consider necesară restituirea unor fragmente revelatoare pentru cunoașterea nemijlocită a celui ce a fost cel de-al treilea patriarh al Bisericii noastre.

„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin![8]

Cunoscând neschimbata hotărâre a Atotputernicului Dumnezeu asupra omului, după cuvintele: «Pământ ești și în pământ te vei întoarce», și văzând cum trâmbița morții cheamă în fiecare zi la veșnicul locaș pe fiii oamenilor după rânduiala Providenței dumnezeiești care a pus omului hotare vieții lui, pe care nu le poate strămuta și care cuprind în cea mai mare parte, după nestrăbătuta voie a Creatorului, osteneală, muncă și moarte.

Cum însă Providența dumnezeiască care conduce cu atâta înțelepciune lumea, a ascuns oamenilor timpul când trebuie să se strămute din această viață în cealaltă, încât nu știu, nici ziua, nici ceasul acestei strămutări, fiecare om trebuie să fie totdeauna pregătit pentru această călătorie și mai cu seamă acela care, împovărat de zile a ajuns la apusul vieții și-și aduce aminte de spusele Psalmistului: «anii vieții omului 70; de este în putere 80; restul necaz și durere».

Într-această stare ajungând eu, simt nevoia de a mă pregăti, căci minunatul prezent trece pentru mine cu cea mai mare iuțeală, iar viitorul – totdeauna nesigur – se face mai nesigur din zi în zi.

Fiindcă în cursul vieții mele am ajuns la cele mai înalte demnități bisericești: Arhiereu vicar, Mitropolit al Moldovei, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al României, mă rog pentru clerul și credincioșii lor, fiii mei duhovnicești, să le dea Dumnezeu orice bun, orice fericire, iertându-le toate greșelile câte din întâmplare mi-au făcut și îi rog să mă ierte și ei pe mine de câte le-am greșit lor ca om și arhiereu.

Tot așa rog pe prea Sfințiții arhierei cu care împreună am pătimit, împreună am slujit Domnului la altarul Bisericii sale și împreună am servit și sprijinit Patria, să-mi ierte orice le voi fi greșit și să nu mă uite în rugăciunile lor.

Fiind cuprins de neputinți și bătrâneți și din zi în zi slăbind cu trupul, m-am gândit să scriu acest duhovnicesc Testament prin care să fac cunoscut acelora care ar voi, după sfârșitul meu, să caute averea din chilia mea, să nu se mai ostenească în zadar, nici să ispitească pe ce ce m-au slujit, ca să afle bogăția mea, sau comoara pe care am adunat-o ca Patriarh în cei peste douăzeci și cinci de ani de patriarhat.

N-am adunat aur și argint, nici bijuterii sau pietre scumpe, fiindcă niciodată nu mi-am pus nădejdea în ele, ci totdeauna mi-am pus nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care niciodată nu m-a părăsit. În tot cursul vieții mele, deși am fost supus slăbiciunilor omenești, milostivirea lui Dumnezeu cea nemărginită nu s-a depărtat de la mine. Pentru aceasta m-am sârguit să pășesc pe căile mântuirii, îndeletnicindu-mă cu citirea și tipărirea Sfintelor Scripturi, învățăturilor Sfinților Părinți, dascăli ai Bisericii Ortodoxe și, potrivit cu duhul lor, am folosit toate puterile mele spre zidirea, îndreptarea și împodobirea Sfintelor biserici și sfintelor Mănăstiri.

Despre viața și activitatea mea s-a scris și se va mai scrie. Din ceea ce s-a scris până acum și din scrierile mele în unsprezece volume de «Apostolat Social» (pastorale, predici, cuvântări, etc.), generațiile viitoare vor afla calea pe care să-mi urmeze pilda, ca să-și facă și ei din plin datoria față de Biserică și Țară pentru promovarea idealurilor și aspirațiilor lor.

Cu genunchii plecați mulțumesc Atotputernicului Dumnezeu, că mi-a dăruit înțelepciune și putere să înfăptuiesc unirea sufletească a tuturor românilor prin aducerea fraților Români greco-catolici în anul 1948 la sânul Bisericii Mame – sub bolta ortodoxiei românești. Las moștenire urmașilor mei o Biserică românească unificată și mă rog lui Dumnezeu fierbinte să lumineze continuu căpeteniile ei și ale țării, ca strânși uniți să lucreze fără preget pentru întărirea și înflorirea Bisericii Ortodoxe Române reîntregite; Acestui suflet românesc și creștinesc, stăpânit de înfocată iubire de neam și de caldă dragoste față de Biserica strămoșilor noștri – îi las cea mai scumpă moștenire pentru Neamul meu, adânc convins, că nu există alt cheag duhovnicesc, mai trainic, pentru consolidarea și unitatea sufletească a Românismului de pretutindeni, în afară de Biserica ortodoxă română a părinților noștri, care ne-a ocrotit în tot cursul veacurilor pline de multe primejdii. Ne-a ținut strânși la sânul ei și ne-a salvat în zile grele. A slăbi această duhovnicească unitate însemnează o primejdie mare pentru viitorul Neamului. Un «Nu» hotărât să se răspundă totdeauna celor ce ar încerca să spargă această unire sufletească a Românilor.

[...] Ca unul ce sunt din rândurile țăranilor muncitori, toată viața am iubit poporul muncitor și am dorit îmbunătățirea soartei lui. De aceea am salutat cu toată prețuirea progresul și ridicarea poporului român din sărăcia și mizeria de veacuri. Am iubit știința și pe oamenii devotați ei și am luptat contra ignoranței și apărătorilor ei. Am crezut că numai știința unită cu adevăratul sentiment religios va ridica clerul și Biserica noastră la înălțimea cuvenită și la conștiința datoriei. Am socotit că fără cultură, Clerul va continua să rămână stăpânit de prejudecăți, de vicii și numai cu preocupări rituale.

[...] Pășind în al douăzeci și optulea an de patriarhat și aflându-mă spre sfârșitul celui de al 75lea an al vârstei mele am socotit că este bine să fac aceste însemnări, nu pentru lauda omenească, știe Dumnezeu, pentru că toate cele amintite se văd de toți, ci ca să pot ruga cu toată căldura sufletului meu pe urmașii mei ca cele neîmplinite în Biserica lui Dumnezeu din România, în Seminariile teologice, în Institutele teologice Universitare să le împlinească și să le desăvârșească.

În sfârșit asupra valurilor vieții mele trebuința cere să păstrez o desăvârșită tăcere. Cugetul nu mă mustră, fiindcă tot ce mi-a stat în putință eu am făcut și cu sfatul și cu fapta, ca să sporesc și spiritual și material înflorirea Sfintei Biserici Ortodoxe Române.

[...] La închiderea acestui Testament aflându-mă din mila lui Dumnezeu în toată întregimea minții și în deplinătate, binecuvântez din toată inima și din tot sufletul pe cei ce mi-au făcut un rău văzut ori nevăzut, rugând pe milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora, ci cu îndurare să-i ierte pe toți, după cum i-am iertat și eu.

Din adâncul inimii strig către Domnul Dumnezeul nostru și al părinților noștri: revarsă îndurările și binecuvântarea Ta, Doamne, peste poporul dreptcredincios român, peste țara și biserica noastră, peste conducătorii lor dându-le înțelepciune, sănătate, putere și pace. Să fie neadormit ochiul Tău și să privegheze în toată vremea ca ei să conducă în pace netulburați de nimeni, să sporească dragostea, bucuria și fericirea.

Milostive Doamne, auzi rugăciunea mea și nu întoarce fața Ta de la mine; întru îndurare, iartă-mi păcatele mele cele de voie și cele fără de voie, cele întru știință și cele întru neștiință, învrednicindu-mă și pe mine nevrednicul să laud și să măresc cu drepții numele Tău în Vecii, Vecilor. Amin!”.

---

[1] Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă Română în anii regimului comunist. Însemnări zilnice, vol. I. 1944-1947, ediție îngrijită de Alina Tudor Pavelescu, București, 2004; Constantin Pârvu, Patriarhul Justinian. Mărturii, fapte și adevăr, Editura IBMBOR, București, 2005; Gheorghe Stan, Părintele patriarh Justinian Marina, Ed. IBMBOR, București, 2005; Boris Buzilă, Un patriarh în oglinda vremii sale, Editura Timpul, Iași, 2009; Bartolomeu Valeriu Anania, Patriarhul meu, volum îngrijit de pr. Bogdan Ivanov, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2017.

[2] Radu Ciuceanu, Cristina Păiușan, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. 1 (1945-1958), Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2001; Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche, București, 2005; George Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană, studii și eseuri, Editura Nemira, București, 2005; George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, Editura Partner, Galați, 2009.

[3] Patriarhul Justinian, Apostolat social, 12 vol., Editura IBMBOR, București, 1948-1976.

[4] Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, amintiri, ediție, studiu introductiv și note de Remus Rus și Dorin-Demostene Iancu, ediția a 2-a, revăzută, Editura Enciclopedică, București, 2015, 210 p. (ed. I, 144 p.).

[5] Ibidem, p. 130.

[6] Bartolomeu Valeriu Anania, Patriarhul meu, p. 22.

[7] Ibidem, p. 18; „Am ascultat de porunca Bisericii”. Arhiepiscopul Justinian Chira în dialog cu Călin Emilian Cira, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016, pp. 54-59.

[8] Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, amintiri, pp. 179-192.