--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Noiembrie 2017, nr. 11 (331), an XXVIII (serie nouă)
Tableta lunii
--- pagina: 3

Un fenomen istoric recurent

de Alexandru Nemoianu

În ultima vreme au apărut numeroase luări de poziţie şi exprimări în spaţiul mediatic foarte critice în privinţa practicii Bisericii de a cinsti, de a venera icoanele şi, încă mai vârtos, Sfintele relicve, moaştele. Aceste exprimări i-au numit, pe ceia care practică cinstirea pomenită, „pupători de oase putrede”, „pupători de cadavre” şi oricum, oameni foarte înapoiaţi. Desigur, unuia că mine, care evit exprimările violente şi sunt adept al rezolvării problemelor cu „duhul blândeţii”, aceste exprimări i-au părut excesive. Ulterior, analizând mai atent, am văzut că de fapt în acest fenomen, al contestării icoanelor şi cinstirii relicvelor, ne întâlnim cu un proces recurent în istorie. Un proces foarte vechi şi care continuă şi în zilele noastre. Este vorba de iconoclasm. Istoric, în mod constant, aceste mişcări iconoclaste au fost promovate de elemente extremiste, al căror principal „argument” era violența. Acest lucru a fost dovedit în chiar zilele noastre de către mişcări islamice extremiste, care au distrus cu artileria ansambluri arhitectonice cu valoare culturală universală unică, sau de către „califatul arab”, mişcarea ISIS, care a distrus monumente de o frumuseţe fără egal la Palmyra, în Siria.

Deci, din punct de vedere istoric, iconoclasmul este o mişcare care caută să înlăture, cel mai adesea prin violență, imaginile asociate cu un alt fel de gândire sau credinţă decât al lor (iconoclaştilor). Cum spuneam, este un fenomen vechi şi recurent. El a fost practicat de vechii evrei când au intrat în Palestina, de mohamedani când au intrat în India, de „talibani” în chiar zilele noastre (când au bătut cu tunul monumente străvechi, dar care înfăţişau zeităţi în care ei, talibanii, nu credeau). Dar cel mai cunoscut, să zicem „clasic”, exemplu este mişcarea iconoclastă din Bizanţ.

Iconoclasmul bizantin a avut două faze: prima în perioada 726-787, şi a doua între 814-842. Prima fază a fost cea virulentă, iar a doua a fost doar imitativă, retrogradă.

Iconoclaştii porneau de la convingerea că cinstirea icoanelor şi a relicvelor era formă de „idolatrie”, închinare la „materie” (considerată de ei impură) şi la idoli. Plecând de la această convingere, împăraţii bizantini Leo „Armeanul”, dar mai ales Constantin al V-lea Copronimul au devastat cu violenţă Bisericile, au distrus icoanele, au sfărâmat relicvele sau le-au aruncat, au scos pe călugări şi călugăriţe din mănăstiri. Mai mult Copronimul i-a silit pe aceştia, sub sancţiunea excecuției imediate în caz de refuz, să se „căsătorească” şi să „consume” căsătoria în circ, în arenă, sub privirea a mii de oameni. Este de menţionat că mulţi călugări au cedat de teamă morţi, dar extraordinar de mare a fost numărul celor care au ales să fie martirizaţi. (Este de amintit că măsuri absolut similare a mai folosit regimul stalinist în decada a două şi a treia a veacului trecut în Rusia sovietică. Despre modul miraculos în care anume relicve, moaşte au fost recuperate, s-au scris tomuri întregi. Cel mai cunoscut fiind cazul redescoperirii moaştelor Sfântului Serafim din Sarov, în 1990.) Deci temeiul lor ideologic era că cinstirea icoanelor era închinare la idoli, iar cinstirea sfintelor moaşte închinare la cadavre. Asemănarea cu limbajul folosit de mişcarea neo-iconoclastă de azi este absolut tulburător. Putem crede că sunt inspirați de acelaşi duh.

Această ideologie a fost combătută de mari teologi, şi cel mai cunoscut între ei este Sfântul Ioan al Damascului.

Damaschinul a arătat că în primul rând trebuie să stabilim despre ce vorbim. Astfel el a arătat că „închinarea” este datorată numai lui Dumnezeu, cel în Treime Mărit, şi sfinţilor lui. Icoanele şi moaştele sunt „venerate”, cinstite. Cei care le venerează nu aduc cinstirea lemnului, materiei, ei o aduc chipului pe care îl reprezintă. Rugăciunea adresată chipului se duce la cel cinstit, şi acesta o duce la Dumnezeu. În cazul moaştelor, și ele sunt cinstite, venerate deoarece au aparţinut unor oameni care, eliberaţi de povara propriilor păcate şi pasiuni, s-au „umplut” de Har. Deci chiar trupul lor s-a învrednicit de Har şi aceasta se vede în felul în care rămăşiţele lor pământeşti s-au păstrat. Că este legitim să reprezentăm chipul Sfinţilor, este limpede; ei erau oameni că şi noi, au fost văzuţi şi au fost cunoscuţi. La fel şi chipul lui Iisus. El S-a întrupat, „iar Cuvântul S-a făcut trup”, spunea Sfântul Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Nu putem reprezenta pe Tatăl, „pe care nimeni nu L-a văzut”. Iar Treimea poate fi reprezentată doar sub forma în care a arătat-o Sfântul Andrei Rubliov: a Celor „Trei”, care s-au arătat Patriarhului Avraam la stejarul din Mamvri. Dar dincolo de toate aceste, hai să zicem, „chestiuni tehnice”, se găseşte un adevăr încă mai adânc.

Creştinii Ortodocși nu consideră „materia” o categorie impură. Ea este doar într-o stare căzută, cum căzut este şi omul. Dar ea, ca şi omul, va fi readusă la starea în „care ne-a vrut Dumnezeu”. Iar icoana şi sfintele moaşte, prin Har, se apropie de acea stare. Pentru respectul arătat, în acest chip, materiei, pe drept cuvânt se poate spune că de fapt Dreptmăritorii sunt singuri cu adevărat „materialişti”, iar prin faptul că Pravoslavnicii cred cu toată tăria că oamenii pot ajunge la „sfinţenie”, care înseamnă un stadiu superior al „asemănări” cu Dumnezeu, ei dovedesc că, într-adevăr, cred că omul a fost făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, şi deci se poate spune că sunt şi singuri, cu adevărat, „umanişti”. Credinţa cinstitorilor de icoane (iconodulilor) a fost confirmată de al şaptelea sobor a toată lume de la Niceea în 787 şi apoi reconfirmată în 843, în Duminica numită şi „Biruinţa Dreptei Credinţe”. Deci, pe scurt, aceasta este istoria iconoclasmului în Bizant.

Mişcarea neo-iconoclastă, începută şi în România, cred, este un reflex al culturii hedoniste şi consumatoriste promovată de anume cercuri din „apus”. Este destul de trist că asemenea influenţe sunt acceptate uneori doar având „meritul” că provin din „apus”.

Mai trist este că această mişcare poate genera un vid cultural care lesne va fi umplut de alte credinţe cu adevărat violente.

Dar ce este surprinzător este tonul vehement cu care neo-iconoclasmul este promovat. Mă voi rezuma la doar două cazuri: al „ateiștilor” și al „neo-protestanților”. Atât într-un caz, cât şi în celălalt, este folosit un limbaj radical, fără echivoc, brutal şi repet, care pare nepotrivit unuia că mine, care prefer discuţia în „duhul blândeţii”. Probabil promovat de elemente extremiste ale celor două curente pomenite. Cele două cazuri înfățișate folosesc epitete de genul, „pupători de cadavre ciopârțite”. „Pupători de oase” etc. Mă întreb ce soi de pasiuni, frustrări, coşmaruri îi stăpânesc pe cei care le folosesc? În cazul prim este vorba de un ateism manifest. Dar să nu uităm că atât „teismul” cât şi „ateismul” sunt credinţe deopotrivă cu neputință de „dovedit”. Un „dumnezeu” a cărui existenţa ar putea fi dovedită,nu ar fi chiar mare „dumnezeu”. Oricum nu pentru dreptmăritori, al căror Dumnezeu este, „negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut şi neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind”. În cazul neo protestanților sunt mai multe lucruri. Ei folosesc, uneori referinţe sau citate scripturistice scoase din context. O binecunoscută tactică a „misionarilor” neo-protestanţi. Căci citatul incomplet şi luat din context poate face din „da”,„nu” şi viceversa. Personal cred că teologii neo protestanţi sunt sinceri şi nu doresc să facă rău. Dar teologia lor e firavă, plăpândă, şubredă, contradictorie, şi aceasta datorită unei greşeli metodologice fundamentale: inconsecvenţa nivelelor. Ca exemplu, ei afirmă credinţa într-un „dumnezeu atotputernic”, dar, imediat, tăgăduiesc că Maică lui putea fi o pururea fecioara. Ce fel de „atotputernicie” are un astfel de „dumnezeu” care nu poate avea ca Maică o „pururea fecioară”?

Oricum, sfatul meu pentru neo-iconoclaşti ar fi să îşi pondereze tonul, mai ales că, în momentul de faţă, Poporul Român este destul de frământat şi divizat.