--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Noiembrie 2017, nr. 11 (331), an XXVIII (serie nouă)
Aniversare
--- pagina: 4

Patriarhul filosofiei româneşti, la un pas peste centenar

de Ierom. Maxim Morariu
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Există, în mod cert, oameni care ar putea să scrie despre domnul Mihai Şora într-un mod mult mai avizat decât aş putea să o fac eu. Cercetători serioşi, care i-au devorat lucrările, i-au analizat, dezbătut şi propovăduit ideile. Într-o oarecare măsură, mă număr şi eu între admiratorii operei dânsului. Opiniile şi competenţa mea nu ar putea depăşi însă, în acest spaţiu, statutul de paupere amatorisme.

Am însă un atuu în raport cu mulţi exegeţi şi cititori ai dânsului: acela de a-l fi cunoscut mai îndeaproape pe filosoful aniversat, şi de a mă fi bucurat de sfaturile dânsului. Aş putea spune că, uneori, am văzut cum, maieutica filosofică este transpusă la dânsul în spaţiul teologic. Probabil e vorba de o reminiscenţă a educaţiei pe care părintele Melentie, tatăl dânsului, i-a oferit-o. M-aş putea lăuda chiar că, în anumite momente, m-a spovedit şi povăţuit, căci, uneori, în clipe de răscruce, sau când, în viaţa mea, eram pe cale să iau o decizie importantă, l-am consultat. Mi-au prins bine poveţele dânsului. Am constatat, şi atunci, ca şi în alte rânduri, că e unul dintre rarii oameni pentru care senectutea e o virtute.

L-am cunoscut, dacă peste cutele memoriei mele nu s-au aşternut sedimente perturbatoare, cu aproape un deceniu în urmă. Venise la Cluj ca invitat al Mitropolitului Bartolomeu, să lucreze la un proiect dedicat lui Fondane. Eram pe-atunci, în anul al doilea de seminar. Nu mică ne-a fost mirarea când, la una dintre Liturghiile săptămânale, populate îndeobşte doar cu tineri somnoroşi, am avut un oaspete de seamă. Discret, a luat un loc în spate, în capela noastră. Am fost surprins atunci de seriozitatea cu care trăia fiecare moment al Liturghiei, de modul cum acel om, despre care n-aş fi crezut atunci că reuşiuse să urce atât de mult pe culmile senectuţii, păstrându-şi totuşi prospeţimea sufletească, se teleportase în atmosfera mistică pe care preotul slujitor încerca să ne-o insufle şi nouă. Ca orice tânăr, am fost curios să aflu mai multe despre el. Şcoala teologică nu ne familiarizase cu opera şi personalitatea dânsului. Profesoara noastră de filosofie era prea ocupată să ne predea lucruri privitoare la filosofii clasici, şi poate că nu era nici o foarte bună cunoscătoare a lucrărilor lui, astfel că am fost nevoit să caut în altă parte informaţii. Mi le-a oferit profesoara de limba română, un dascăl de formaţie enclclopedică, care, atunci când a aflat cine ne-a fost oaspete, a fost tristă că a lipsit în acea zi de la capelă.

Ulterior, întrucât se apropia Crăciunul, l-am colindat împreună cu un grup de colegi. Ne-a întâmpinat cu drag şi, împreună cu doamna Luiza, cu care încă de pe atunci formau o echipă frumoasă, ne-au fost nişte gazde nemaipomenite. Am aflat atunci o mulţime de lucruri despre Fondane şi prodigioasa lui operă, despre filosofia românească şi modul în care şi-a jertfit dânsul o parte din viaţă pe altarul culturii. Ne-am întâlnit apoi în repetate rânduri la Bucureşti, unde am admirat căldura cu care ştia să se comporte ca amfitrion, i-am adorat biblioteca şi am încercat să-i ofer, împreună cu câţiva colegi, un crâmpei din tradiţia ardeleană, pe care o admira foarte mult. Nu am să uit niciodată cum l-am colindat în anul 2010. Ne-a aşteptat cu casa plină de oameni dornici să ne cunoască. Nume mari ale culturii româneşti despre care ştiam deja multe lucruri din lecturile mele şi pe care-i admiram, mi s-au perindat atunci pe dinaintea ochilor. Colindele noastre au primit atunci răspuns din partea lor. Domnul Ciobanu ne-a încântat cu texte arhaice din spaţiul moldovean. ,,Balada lui Todoran", pe care, la cererea gazdei am interpretat-o atunci, a beneficiat nu doar de aprecieri, ci şi de analize realizate de filologi şi etnologi specialişti.

Cam pe-atunci l-am descoperit şi pe părintele Melentie, tatăl dânsului. Nu îmi amintesc contextul exact. Ştiu însă, că, între alte discuţii, domnul Şora mi-a povestit că e fiu de preot. Am scormonit în periodicele bisericeşti mai vechi şi am descoperit că nu fusese un preot oarecare, ci un erudit în adevăratul sens al cuvântului. Absolvent al Facultăţii de Litere de la Budapesta şi al celei de Teologie, a fost deopotrivă un vrednic slujitor al altarului şi un vajnic mânitor al condeiului, ce a lăsat posterităţii un jurnal pastoral, mai multe volume şi o mulţime de predici, din paginile cărora transpar şi astăzi accente de actualitate. Am început atunci să-l privesc într-o altă lumină pe ,,domnul ministru", cum obişnuiam să îl numim. Am înţeles că amprenta paternă asupra sa fusese una puternică. Mi-am dat seama atunci de ce, în anumite momente, simţeam în cuvintele dânsului înţelepciunea unui avvă paterical şi de ce reuşea să treacă dincolo de nişte elemente de suprafaţă, care pe noi adesea ne blocau. De la tatăl dânsului, sau poate de la cei din Rugul aprins, pe care-i cunoscuse şi pe care, împreună cu dânsul, i-am văzut şi eu, aievea parcă, dezbătând chestiuni de teologie şi spiritualitate, a dobândit înţelepciunea să pătrundă în interioritatea unor lucruri şi să nu se blocheze în aparenţe.

În mod cert, şi marii dascăli pe care i-a avut, l-au ajutat să ajungă la anumite performanţe, atât în ceea ce priveşte ştiinţa, cât şi viaţa de zi cu zi. N-am să uit niciodată cum, pe potecile ce împrejmuiesc lavra Cernicăi, mi-a evocat chipurile lui Nae Ionescu, Mircea Eliade şi George Călinescu. Eram sigur atunci că, sufletele lor erau alături de noi, însă, ascultându-l, îi vedeam parcă însoţindu-ne şi zâmbind, vădit satisfăcuţi de caracterizarea făcută de mai-tânărul lor ucenic.

Ar mai fi multe gânduri şi amintiri despre domnul Şora, pe care le-aş putea înşira aici. Lor li se adaugă gândurile bune şi sfaturile pe care mi le-a transmis de fiecare dată când mă găseam într-un moment important al vieţii mele. E surprinzător modul în care a ştiut să mă povăţuiască în chestiuni ce ţin de viaţa monahală. Mi-a dovedit prin aceasta că nu s-a limitat doar la lectura unor opere importante din acest areal şi din cel teologic în general, ci a reuşit să trăiască o parte din învăţăturile ce se regăseau în paginile acestora. Pentru toate acestea, nu pot decât să-i mulţumesc şi să-i fiu recunoscător. În mod cert, întâlnirea noastră trebuie pusă sub semnul Providenţei Divine.

Acum, la ceas aniversar, nu pot decât să-i urez să aibă parte de sănătate, bucurie şi putere de muncă, spre a isprăvi tot ce şi-a pus în plan şi a aduce bucurie în sufletele apropiaţilor şi cele ale cititorilor săi! La mulţi ani, domnule Mihai Şora!
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>