--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Noiembrie 2017, nr. 11 (331), an XXVIII (serie nouă)
Breviter
--- pagina: 4

O poveste de dragoste

de Aurel Sasu

*Ca şi în cazul lui Nichifor Crainic sau al lui T. Arghezi, ultimul o prezenţă de destin în viaţa lui Valeriu Anania, nici întâlnirea cu Justinian nu părea să fie de cel mai bun augur. Înainte să fie văzut, Arghezi era tiranul, strigoiul de care trebuia să fugi. Omul, căruia îi descoperise „biografia scandaloasă” înaintea operei, omuleţul scurt şi plinuţ, cu glasul piţigăiat şi nervos care i-a creat complexe. Dar odată depăşită această impresie, ce deschidere de suflete! Pe Justinian îl vede întâia oară în februarie 1948, la prohodul Patriarhului Nicodim. Mitropolitul Moldovei „purta o mantie roşie şi avea un dinte de aur, care-i şedea foarte rău. Îl privisem, citim în Memorii (2008), cu oarecare dezgust şi n-am stăruit asupră-i” (p. 173). A urmat memorabila întâlnire de la Mănăstirea Bistriţa vrânceană şi totul a intrat deodată în lumină. Justinian, din iunie 1948 Patriarh, face un popas pentru oarecare îngrijire medicală. Maica stareţă, din poveste în poveste, ajunge să-i vorbească despre călugărul aflat în pribegie, foarte deştept, foarte învăţat, foarte dinamic, foarte serios, care-şi trăieşte aici viaţa pe furiş. Dacă-i aşa bun, îl iau la Bucureşti, a fost prima replică a Patriarhului! Se întâlnesc, Valeriu Anania îi destăinuie trecutul politic, inclusiv, participarea la Frăţia de Cruce. Foarte bine, a fost răspunsul Patriarhului, sunt singur în maşină, te iau cu mine. Primul gând al scriitorului: Merg! „Va fi omul lui Dumnezeu şi al Bisericii, rămân; nu, îndărăt la pribegie” (ibidem, p. 172). Şi a rămas sub ascultare aproape trei decenii.

Întâia responsabilitate este cea de intendent al Palatului, cu cele 144 de încăperi. Toate cheile erau la el, inclusiv cea de la dormitorul stăpânului (pe care-l spionează prin gaura cheii să vadă dacă-şi face rugăciunile). Îi cunoştea Înaltului „fiecare mişcare, felul de viaţă, programul zilnic, ce mânca (şi) ce bea, cu cine stătea la masă” (ibidem, p. 174). Celor care-şi hrăneau imaginaţia cu legendele străzii (ierarhul „dedat vinului vechi şi dansului fraged”), le spunea, acum el, martorul, că „omul duce o viaţa sobră că posteşte miercurea şi vinerea, că nu bea mai mult de un pahar de vin roşu amestecat cu apă de Covasna... că are o viaţă foarte ordonată şi munceşte disciplinat” (ibidem, p. 175). Trecerea de la dezgust la o mare iubire e caz rar şi nu se întâmplă oriunde şi oricând. Patriarhul „avea o uriaşă putere de muncă”, „memorie prodigioasă”, „spirit administrativ aproape perfect”, era diplomat, abil, un ţărănist inteligent cu vederi de stânga. Atâtea câte să-i permită să-şi apere Biserica în jungla ateismului totalitar. Avea conştiinţa că e un sacrificat de bună voie şi mai ştia că ieromonahul intendent nu-i împărtăşea ideile. Dar nici nu i-a „violentat” vreodată convingerile şi nici nu l-a obligat să gândească altfel. Îi apropia singurătatea şi credinţa lui Valeriu Anania că Justinian era singurul îndreptăţit la teribila misiune a salvării Bisericii. Îi apropia revelaţia Patriarhului că are alături un teolog adevărat şi un om de cultură veritabil.

Există, în Memorii, relatată cu tâlc, o scenă absolut romanescă. Valeriu Anania este arestat „întâmplător” în Palatul Patriarhal şi aruncat în beciul Ministerului de Interne. „Puşcăria se trece dormind”, îşi spune cel privat de libertate. Şi doarme! Cel care nu doarme este Patriarhul, care-l sună, târziu în noapte, pe prim-ministrul Petru Groza, îl ia cu maşina şi împreună se duc la Teohari Georgescu, Ministrul de Interne. În câteva ore, arestatul este eliberat. Pentru Valeriu Anania a fost o lecţie care sună aşa: Dacă „puşcăria se poate trece dormind, libertatea înseamnă stare de trezie” (ibidem, p. 185). Cu această încheiere absolut răvăşitoare pentru conştiinţa unui om: „Eu mă odihnisem în noaptea aceea, Patriarhul meu nu”. Patriarhul meu! Cât i-a trebuit lui Valeriu Anania să descopere această relaţie îndrăgostită? Sună aproape a erezie: Nu Patriarhul Bisericii, ci al iubirii mele. Cum să se mai împotrivească ora şi timpul unei asemenea autoafirmări a dragostei? Într-o lume, mai ales, plină de agenţi, informatori şi deghizaţi cu chip de gardieni. Avansarea tânărului monah, cu „atitudinea faţă de regim nelămurită”, pe postul de inspector patriarhal pentru învăţământul religios, apoi director al Bibliotecii Patriarhiei cred c-a fost răspunsul Patriarhului la această zidire reciprocă în iubire şi credinţă. Fiindcă, numirea i-a prelungit scriitorului libertatea cu un număr de ani. O libertate de care ţinea cu dinţii. După ascensiunea politică a lui Justin, Patriarhul îl cheamă în taină şi-l dezleagă de orice obligaţie faţă de el. Răspunsul e categoric: „Voi continua să rămân lângă Patriarhul meu atâta vreme cât el socoteşte de cuviinţă şi atâta vreme cât eu sunt convins că el este cu adevărat capul Bisericii” (ibidem, p. 221). A se observa subtilitatea acestei propoziţii: un el şi un eu care, lăuntric, trimit la un noi, ca spaţiu de trăire comună a nădejdii şi a suferinţei. Un fel de ilustrare a axiomei că orice viaţă adevărată începe cu o mare întâlnire.

După arestarea din 1958, au urmat, fireşte, şi momentele tragice ale sutelor de ore de anchetă, când, sub teroare, ameninţare şi tortură Valeriu Anania era obligat să vorbească nu despre sine, ci despre alţii. Momentele teribile, pe de o parte, ale puterii absolute a anchetatorului, pe de alta, ale inimii încrâncenate a celui anchetat. Probabil, abia când devii conştient de „epuizarea rezistenţei fizice”, te gândeşti şi la fraza lui E. Cioran: niciodată nu eşti îndeajuns de disperat ca să te poţi salva. Patriarhul moare la 26 martie 1977, după două luni petrecute la Spitalul Elias. Rămâne în istorie această memorabilă frază de rămas bun: „Mulţi învăţători vom mai avea, ca să grăim ca Pavel, dar nu mulţi părinţi. Generaţia noastră l-a avut pe Părintele Justinian” (Biserica Ortodoxă română, nr. 4, 1977).

Toţi l-au iertat, mai scrie Valeriu Anania, şi nimeni nu i-a cerut iertare. Ce teribil loc comun al lumii în care trăim. Şi a istoriei care, vorba lui M. Sebastian, nu ne face niciodată daruri. Dimpotrivă! Cu sau fără voia noastră, se face mereu peste noi. Şi, totuşi, ce i-a apropiat atât de mult pe cei doi prinţi ai Bisericii Ortodoxe Române? Probabil, conştiinţa faptului că nici unul nu s-a născut să fie fericit. Cu excepţia bucuriei peste fire a slujirii lui Hristos. Acesta este şi mesajul antologiei realizate de părintele Bogdan Ivanov, dedicate unei fascinante vecinătăţi de iubire, admiraţie şi loialitate, într-o lume orbită de patima intoleranţei, urii şi nerecunoştinţei.

* Cuvânt de prezentare a volumului Patriarhul meu, îngrijit de părintele Bogdan Ivanov, Editura Renaşterea, Cluj, 2017 (Festivalul Internaţional de Carte Transilvania, Cluj, 4 octombrie 2017).