--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Noiembrie 2017, nr. 11 (331), an XXVIII (serie nouă)
Historia
--- pagina: 6

Academicieni – teologi clujeni în închisorile comuniste

de Pr. Fabian Seiche

Silviu Dragomir (1888 – 1962)

Teologul, istoricul şi militantul pentru drepturile românilor, s-a născut la 13 martie 1888 în Gurasada, jud. Hunedoara. Absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (1905-1909). La 22 ani este promovat „doctor în teologie”. În perioada sibiană (1911-1919) a fost profesor la Institutul teologic-pedagogic din Sibiu, a publicat studii de înaltă ţinută privind apărarea Ortodoxiei în Transilvania în secolul XVIII, dezbinarea bisericească din 1698-1701, legăturile cultural-bisericeşti ale românilor cu ruşii. În anul 1916 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1928, membru activ. Deşi a dorit să fie hirotonit diacon, condiţiile de atunci au făcut să rămână acelaşi „teolog şi istoric laic”, cum a fost toată viaţa.

În perioada clujeană (1919-1947), ca profesor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, a publicat lucrări de specialitate, monografii, un număr impresionant de articole, recenzii, note. La Cluj a contribuit la formarea unei generaţii de prestigiu, aşa numita „şcoală istorică clujeană”. A fost membru în Adunarea Eparhială e episcopiei nou înfiinţate (1921) a Vadului, Feleacului şi Clujului, şi în Congresul Naţional Bisericesc din partea eparhiei Clujului (din 1925).

A fost pensionat forţat la 1 septembrie 1947 de către regimul comunist. Implicat într-un proces penal, a fost arestat la Cluj în iulie 1949 şi închis la Caransebeş până în mai 1950, când a fost dus la Sighet, închisoarea „elitei româneşti”, unde a stat până la 5 iulie 1955. După eliberare şi-a continuat activitatea la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj (1957-1962). S-a sfârşit din viaţă la Bucureşti, în 23 februarie 1962. Savantul şi teologul Silviu Dragomir a fost înmormântat în Cimitirul central din Cluj.

Onisifor Ghibu (1883 – 1972)

S-a născut în Săliştea Sibiului la 31 mai 1883. Absolvent al Institutului teologic din Sibiu (1902-1905), cu studii superioare la Bucureşti, Budapesta, Strasbourg şi Jena, unde obţine doctoratul în 1909. În timpul primului război mondial desfăşoară la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău o intensă activitate politică şi culturală în favoarea făuririi statului naţional român unitar. În 1919 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În acelaşi an devine profesor de Pedagogie la Universitatea românească nou înfiinţată din Cluj. În 1928-1929 a fost şi decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie. Cât a activat la Cluj (1919-1945) a rămas acelaşi cărturar intransigent, plin de curaj şi încrezător în viitorul neamului său.

În anul 1945 noile autorităţi l-au pensionat şi internat pentru câteva luni în lagărul de la Caracal. Aici, îndrăzneţul militant voia să organizeze o Universitate de vară în lagăr. S-a reîntors apoi în Sibiul tinereţii lui, unde a rămas până la moarte. În 1956 a fost arestat din nou şi condamnat la mai mulţi ani de închisoare, fiind graţiat în ianuarie 1958, se pare că în urma intervenţiei personale a lui Petru Groza. Uitat, marginalizat şi evitat de mulţi, şi-a sfârşit viaţa la 31 octombrie 1972.

Ioan Lupaş (1880 – 1967)

Născut în Săliştea Sibiului la 9 august 1880. A făcut studii superioare la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta (1900-1904), împreună cu Octavian Goga. Şi-a încununat studiile în anul 1905, cu titlul de doctor, cu o teză despre „Unirea” religioasă din 1698-1701. Profesor de Istorie bisericească şi Istoria românilor la Institutul teologic-pedagogic sibian (1905-1909). Din cauza protestului împotriva marilor proprietari români şi maghiari, cu ocazia răscoalei din 1907, a fost condamnat la trei luni de închisoare, la Seghedin (august-octombrie 1908). În 1909 a fost hirotonit preot şi numit paroh la Sălişte, un an mai târziu fiind ales protopop. Între august 1916 – martie 1917 a fost din nou aruncat în închisoare, la Budapesta.

Profesor titular de Istorie modernă a românilor şi Istoria Transilvaniei la Cluj, 1919-1946. Fondator şi codirector al Institutului de Istorie Naţională din Cluj. Membru corespondent (1914), apoi activ (1916) al Academiei Române. A predat câţiva ani şi Istoria Bisericii Române la Academia teologică clujeană (1934-1939). Membru, din 1921, în Adunarea eparhială a Clujului şi în Congresul Naţional Bisericesc. A publicat lucrări, manuale didactice, articole, note, recenzii; a susţinut numeroase conferinţe în aproape toate oraşele Transilvaniei.

În timpul regimului comunist, ar fi fost arestat încă din 1948. Din mai 1950 până în iulie 1955 a fost închis la Sighet, alături de alţi istorici: Gh. Brătianu, S. Dragomir, Constantin C. Giurescu sau Ştefan Meteş. Deşi ultimii ani i-a petrecut la Sibiu şi apoi la Bucureşti, a rămas sufleteşte legat de mediul clujean. S-a sfârşit din viaţă la 3 iulie 1967 în Bucureşti, fiind înmormântat la Cernica.

Ştefan Meteş (1886 – 1977)

Născut la 27 decembrie 1886 în satul Geomal, jud. Alba. A urmat studiile superioare la Arad, Sibiu şi Caransebeş (1909-1912) şi Bucureşti (1912-1914). În octombrie 1916 a fost hirotonit preot, pentru parohia Boholt, lângă Deva. Acolo a slujit până în 1922. Ales membru corespondent al Academiei Române în 7 iunie 1919. În anul 1922 a fost numit director al Arhivelor Statului din Cluj, funcţionând până în 1947.

A fost un neobosit şi pasionat cercetător al trecutului neamului, al culturii şi al Bisericii româneşti, publicând lucrări şi studii valoroase.

Odată cu instalarea noului regim, a publicat doar câteva articole în buletinul eparhiei Clujului, Renaşterea. Din 1949 până în 1957 n-a mai publicat numic, iar în 1950 (1 august) a fost arestat şi deţinut la Sighet, până în 1955. Din anul 1957 şi-a reluat activitatea, publicând câteva articole în Mitropolia Ardealului şi Biserica Ortodoxă Română. A fost un adevărat deschizător de drumuri al istoriografiei bisericeşti ardelene.

A trecut la cele veşnice la 30 iunie 1977, în Cluj-Napoca. La înmormântare a slujit arhiepiscopul Teofil Herineanu, într-un sobor impresionant de preoţi.

Referinţe bio-bibliografice:

Pr. Eugen Goia, Cuvânt şi suflet românesc, Ed. Gutenberg, Arad, 2003.

Acad. Mircea Păcurariu, Cărturari sibieni de altădată, Ed. Dacia, Cluj, 2002.

Idem, Dicţionarul teologilor români, ed. 2002 şi 2014.

Revista Tabor, Cluj-Napoca, nr. 7/iulie 2017.