'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Fac parte din generația preoților ce şi-au desfăşurat activitatea, în bună parte, în vremea comunismului. Socotesc că este o datorie de conștiință a spune câteva cuvinte atât despre acea perioadă, care mi-a marcat şi mie viaţa, cât şi despre oamenii providenţiali care au rămas în memoria mea, unii dintre ei făcând istorie!

Aş dori să rog pe preoţii tineri, sa fie atenţi la nuanţele interpretative ce se dau astăzi comunismului ca să pară „cu faţă umană”. Veţi auzi argumentaţii de felul acesta: tot românul avea loc de munca, aveam siguranţa să ieşim noaptea pe stradă, o bucata de pâine aveam toţi, nu se dormea în canale, nu erau droguri, nu erau atâtea sinucideri!!! Asta şi datorită faptului că societatea noastră de astăzi nu a reuşit să rezolve marile aspiraţii ale românilor. El a avut însă şi o altă „faţă” care le anula pe toate acestea.

Aş fi ipocrit să afirm că am fost o victimă expresă a comunismului, dar nu avem voie să uităm că pentru noi românii comunismul a însemnat umilinţă, delaţiune, degradare umană, minciună, lagăre şi închisori. Au încercat să distrugă şi filonul cel mai puternic al acestui popor: credinţa, dar n-au reuşit. Nu cumva să reuşească cei de astăzi, care ni se declară prieteni! Este adevărat că după venirea la putere a lui Ceauşescu, s-a simţit o adiere de relaxare. Dar atmosfera de suspiciune şi de frică, chiar şi de prieteni, era o realitate mereu prezentă şi vie.

Personal, am avut privilegiul să cresc la umbra unui vajnic stejar, care mi-a marcat copilaria şi viaţa: Părintele Mina Dobzeu. Sunt sigur că şi datorită dânsului nu am iubit comunismul, ca să mă exprim eufemistic. S-a născut în Basarabia în anul 1921. A intrat în monahism de la 13 ani. Ca unul ce l-am cunoscut îndeaproape şi i-am fost copil de suflet, eu fiind orfan de tată, pot să afirm că părintele Mina a fost unul din cei mai înversunaţi duşmani ai comunismului. A şi plătit mult pentru acest curaj. Între 1948 -1949 a făcut 8 luni puşcărie pentru că s-a opus scoaterii religiei din şcolile de stat. În 1959 a trimis scrisori tuturor ierarhilor din ţară demascând Decretul 410/1959, ce distrugea mănăstirile şi viaţa monahală. Actul a ajuns la vestita Securitate şi l-au luat de pe băncile Institutului Teologic din Bucuresti. Aşa a ajuns să fie coleg, la Jilava şi în alte închisori temute, cu Nicolae Steinhardt, cu Contantin Noica, Dinu Pilat, Alexandru Paleologu, Vasile Vasilachi. Aici l-a botezat la 15 martie 1960 pe Nicolae Steinhardt. Vorbea totdeauna cu modestie despre acest moment, pe care l-a pregătit cu meticulozitatea pe care i-am cunoscut-o. Regret că, deşi am avut bucuria de a-l avea musafir de o seara pe părintele N. Steinhardt, datorita prietenului Ioan Pintea, n-am reuşit să-i adun pe cei doi faţă către faţă. În acest scop am mers cu părintele Mina şi la Rohia, dar părintele Nicolae Steinhardt plecase la Bucuresti. Părintele Mina a fost vreme de 5 ani preot la noi în sat, la Jimbor, jud. Bistriţa-Năsăud. Venea direct din înfricoşatele temniţe, în care a stat între 1959-1964. Sleit de puteri, primit de Vlădicul Teofil Herineanu, printre puţinii ierarhi care aveau curajul să ocrotească duşmanii comunismului, asemeni Patriarhului de vrednică pomenire Justinian, al cărui nume ar merita să fie scris în istorie numai în auriu. Pentru mine, ca şi pentru consătenii mei, părintele Mina a rămas în conştiinţa generaţiei noastre drept un SFÂNT. Deşi era purtat săptămânal vreo 14 km până la postul de miliţie, Părintele a rămas demn şi curajos. A făcut în filia Buza – Cătun o bijuterie de biserică, mai mult din banii săi şi din donaţiile ce le aduna cu greu. Au fost momente în care pentru a salva vreo 4 copii orfani, la Jimbor, a muncit ca un rob şi le-a făcut casa din chirpici călcaţi cu picioarele dânsului! Mulţumim I.P.S. Mitropolit TEOFAN al Moldovei că i-a oferit Crucea Moldava la împlinirea vârstei de 96 de ani, chiar dacă dânsul nu mai vede şi nici nu mai înţelege mare lucru.

Ca unul ce îmi petreceam vacanţele de la Seminar şi Institut la Părintele Mina, pot să afirm că dânsul era enorm de bun şi iertător, dar era incorigibil când era vorba de lupta cu „hidra comunistă”. Dovada că în 1988 scrie 8 scrisori lui N. Ceauşescu, acuzându-l ca a distrus credinţa acestui popor. Şi… cu toata relaxarea propusă de „conducătorul iubit”, Părintele Mina a fost săltat din tren când mergea în concediu şi dus în beciurile Comitetului Central. Eu vorbeam, cel puţin lunar cu părintele. Am sunat de zeci de ori la Huşi, până când o voce metalică mi-a spus: „Vezi-ţi de treabă, lasă-l în pace, până ţi-e bine!” După ieşire părintele mi-a spus în glumă: „Copile, am fost in isihie, la rugăciune, nu m-au bătut, ci mi-au lăsat doar bucăţica de cer ce răzbătea cu greu prin geamul de acolo”. Am zâmbit trist şi mi-am permis să-l întreb: „A meritat, părinte?“ acum sunt convins că a meritat! Dacă m-ar înţelege şi m-ar vedea acum, i-aş spune: mă bucur că am trăit în jurul unui astfel de om!