'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Doresc să vă împărtăşesc, în cele ce urmează, câteva constatări privitoare la apropierea de Biserica naţională a unor intelectuali, artişti, oameni de cultură... Incursiunea în acest domeniu, începută în urmă cu câţiva ani, departe de a o fi încheiat, a fost generată şi de unele îndemnuri primite de la preoţi sau profesori teologi. Atunci când i-am spus unui cleric, care predă la seminar, că românul cel mai universalizat, sculptorul Constantin Brâncuşi, a fost, succesiv, clopotar, corist bisericesc, cântăreţ în strană şi diacon în câteva lăcaşuri de cult, inclusiv în Biserica română din Paris, interlocutorul meu a rămas uimit, spunându-mi că asemenea aspecte s-ar cuveni aduse la cunoştinţa seminariştilor şi a studenţilor teologi. Aflând apoi că există o fotografie a lui Brâncuşi în stihar, cu cădelniţa în mână, descoperită şi publicată de istoricul de artă Barbu Brezianu, clericul respectiv, plin de entuziasm, mi-a mărturisit că dacă ar avea reproducerea acelei imagini, ar înrăma-o şi ar atârna-o pe peretele unei clase. I-am reamintit că am mai avut doi mari scriitori trecuţi prin treapta diaconiei: Ion Creangă şi Tudor Arghezi. Adaug că şi dramaturgul interbelic Ion Luca, autor al unor piese remarcabile, des evocat de regretatul Mitropolit Bartolomeu Anania, a fost, la rândul său, absolvent de Teologie şi diacon.

Scriind despre strânsa legătură dintre Constantin Brâncuşi şi Biserica în care a fost botezat, am recurs la volumul regretatei Nina Stănculescu, reputat critic de artă, care şi-a subintitulat lucrarea Rugăciune pentru Mileniul III[1]. Nina Stănculescu, care propune o lectură în duh ortodox a operei lui Brâncuşi, a fost ea însăşi absolventă de Teologie la mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut, lucrarea sa de licenţă despre kenoza Mântuitorului fiind alcătuită sub îndrumarea Părintelui Dumitru Stăniloae.

În aceeaşi perioadă, au urmat şi absolvit cursurile Institutului Teologic din Bucureşti viitorul savant creştin Virgil Cândea, istoricul Alexandru Duţu, scriitoarea Natalia Manoilescu-Dinu (fiica omului politic Mihail Manoilescu), având colege nu puţine stareţe şi călugăriţe... Cum a fost posibil aşa ceva în anii cei mai duri ai regimului comunist? Este o întrebare la care nu suntem ispitiţi să dăm un răspuns acum – răspuns din care nu ar putea lipsi însă o referinţă decisivă la lucrarea şi abilitatea Patriarhului Justinian. Aşadar, ne ajunge să constatăm o realitate. Una care demonstrează că nu a existat o ruptură sau o întrerupere între apropierea de Biserica naţională a oamenilor de cultură interbelici şi cei postbelici. Primei generaţii îi aparţine Barbu Brezianu, de care am pomenit în legătură cu Brâncuşi, scriitor care, asemeni lui Mircea Vulcănescu, a făcut parte la vremea sa din Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi, iar generaţiei următoare îi aparţine Nina Stănculescu, născută în anul 1928.

Între cele două generaţii, un liant sau o punte de legătură îl constituie cenaclul mistic Rugul Aprins, unde se regăseau armonic cele două elemente constitutive ale Bisericii: clericii (inclusiv călugări) şi mirenii. Datorită unui volum de amintiri al arhimandritului Vasile Vasilachi, ştim astăzi că Mircea Vulcănescu a frecventat Rugul Aprins, deopotrivă cu logicianul Anton Dumitriu, urmaş la catedră al lui Nae Ionescu, cu scriitorii Vasile Voiculescu şi Ion Marin Sadoveanu, cu marele compozitor creştin Paul Constantinescu, cu pictoriţa-teolog Olga Greceanu şi cu artistul plastic de avangardă Mac Constantinescu... Desfiinţat în anul 1948 de către noul regim, Rugul Aprins a continuat în clandestinitate, îndeosebi în casa profesorului Alexandru Mironescu. În anul 1958, aşa cum se ştie, o bună parte dintre intelectualii îmbisericiţi care frecventaseră reuniunile de la Antim şi continuau să se adune în casa profesorului Alexandru Mironescu, dar şi o suită de clerici şi teologi de mare valoare, au fost judecaţi şi osândiţi într-un proces purtând numele de Rugul Aprins. În acelaşi timp, regimul a înscenat o mascaradă judiciară, soldată tot cu condamnări la numeroşi ani de închisoare, unui număr de intelectuali rămaşi străini de ideologia marxistă a regimului: Procesul Noica-Pillat. E de mirare că nu a fost făcută o paralelă între cele două acţiuni penale, consecinţe ale înăspririi represiunii după eşecul insurecţiei comuniste din Ungaria (1956) şi retragerea trupelor de ocupaţie sovietică din ţara noastră.

Că nu a existat nicio ruptură, oricât de grele ar fi fost vremurile, între cele două elemente constitutive ale Bisericii ne-o demonstrează - ca să luăm un exemplu - lista de scriitori care l-au frecventat pe Părintele Stăniloae în anii ’60’-70’-80 ai fostului regim, listă aparţinând fiicei sale Lidia Ionescu-Stăniloae, inclusă în volumul său de evocări.

Aş dori să adaug subiectului dezvoltat şi un aspect mai puţin notoriu: acela al unor intelectuali trecuţi prin închisoare şi indezirabili regimului comunist, precum Constantin C. Giurescu sau Edgar Papu, lipsiţi de dreptul de semnătură, care au găsit un post sau măcar o colaborare retribuită în redacţia revistelor „Biserica Ortodoxă Română”, „Studii Teologice” sau „Glasul Bisericii”. Numărul acestor oameni de cultură, între care îl trec şi pe acela al unui mare scriitor, Pavel Chihaia, autorul romanului Blocada, nu este mic şi cercetarea sistematică a fenomenului, într-o lucrare de licenţă, de pildă, cred că ar furniza rezultate surprinzătoare.

Barbu Cioculescu, fiul cunoscutului critic şi istoric literar Şerban Cioculescu, povesteşte într-un volum de dialoguri cum părintele său a regăsit Biserica, după ce trăise în afara Ei, datorită în mare măsură Mitropolitului Tit Simedrea, de care l-a legat o vie prietenie. Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei a tipărit în remarcabile condiţii grafice atât opera lirică a lui Daniel Turcea, intitulată atât de sugestiv Epifania, cât şi o biografie alcătuită de devotata soră a poetului. Şi totuşi se vorbeşte prea puţin de acest scriitor, dispărut prematur, care şi-a asumat Biserica şi a mărturisit-o în versurile sale.

S-ar cuveni reamintit că un proeminent om de cultură, profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga, membru titular al Academiei Române, s-a călugărit la Mănăstirea Văratec sub numele de maica Benedicta, trăindu-şi ultimii ani de viaţă într-o chilie.

Până şi cel mai mare artist comic român din toate timpurile, Constantin Tănase, a fost profund credincios, a ctitorit biserică, iar atunci când a trecut la cele veşnice, în august 1945, potrivit biografului său: „Un sobor de şaisprezece preoţi şi patru protoierei, în frunte cu arhiereul vicar al Patriarhiei, a oficiat slujba”[2].

Asemenea detalii, credem, ar putea constitui un prilej de reflecţie pentru mulţi români, dacă le-ar fi aduse la cunoştinţă. Tot aşa cum ataşamentul faţă de Biserică al unei rafinate intelectuale, Alice Voinescu, care le-a predat la Conservator viitorilor actori, nu poate să nu impună... Şi fiindcă am pomenit de actori şi de arta lor, merită reamintit că, în anii din urmă, un om al scenei, Dragoş Pâslaru, a părăsit-o pentru a deveni călugăr al Mănăstirii Frăsinei. La rândul său, actorul Răzvan Ionescu (şi scriitor remarcabil) s-a despărţit pentru totdeauna de teatru pentru a le preda viitorilor preoţi la Facultatea de Teologie a Universităţii Ovidius din Constanţa.

Mă opresc aici cu ilustrările şi exemplele, care sunt mult mai numeroase, întrucât am găsit în Maria Tănase, în tenorul Valentin Teodorian sau în basul Ştefănescu-Goangă mărturisitori fervenţi ai Bisericii. Tema este frumoasă şi vastă, ea putând deveni subiect de predică, de teză de licenţă sau de doctorat şi poate că ar putea constitui, tratată corespunzător, o punte spre intelectualii de azi cu rezerve apriorice faţă de Biserică. Poate că aceştia ar rămâne surprinşi aflând că un mare bizantinolog precum profesorul Alexandru Elian a părăsit în anul 1956 Universitatea din Bucureşti pentru Catedra de Bizantinologie a Institutului Teologic din Bucureşti şi că nu o dată Patriarhul Justinian îi cerea să predice, îmbrăcat în stihar, în catedrală. Şi s-ar găsi şi alte exemple din aceeaşi categorie.

---

[1] Nina Stănculescu, Brâncuşi. Rugăciune pentru Mileniul III, Editura Carol Davila, Bucureşti, 2001.

[2] Ioan Massoff, Viaţa lui Tănase, Editura Vatra, Bucureşti, 1947, p. 393.