--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Noiembrie 2017, nr. 11 (331), an XXVIII (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 13

La moaștele Sfintei Parascheva și ale Sfântului Nectarie

de Ioan Chindriş

O parte din tinerii din ASCOR și alții, care li s-au alăturat, și-au dorit să marcheze ziua de 14 octombrie prin prezența lor la Iași, având dorința de a cinsti moaștele Sfintei Parascheva tocmai în ziua prăznuirii sale.

Pelerinajele la Iași sunt deja binecunoscute și vestite în toată țara, ca fiind unele care adună laolaltă un număr impresionant de creștini. Conform presei, numărul de închinători de anul acesta este cel mai mare de până acum, rândul întinzându-se pe o lungime de 11 kilometri, marcat de stâlpi numerotați de la 0 până la 70. De asemenea, pe lângă moaștele Sfintei Parascheva, au fost puse la închinare și o parte din cele ale Sfântului Ierarh Nectarie.

Înainte de cântatul cocoșilor, tinerii ascoriști s-au așezat în rândul sutelor de credincioși care așteptau să ajungă la racla sfintei. Timpul petrecut împreună a fost un real exercițiu de comuniune, solidaritate, purtarea sarcinilor aproapelui și de valorificare a unității dintre noi. Era extrem de important ca grupul să nu se disperseze. Era necesar să rămânem uniți, pentru a nu-i împovăra pe frați cu așteptarea sau căutarea celor rătăciți, și pentru a ne putea împlini gândul împreună. Mi-am dat seama că același lucru ar trebui să îl fac și în viața de zi cu zi, ca membru al unei comunități creștine. Rămânerea în unitate și comuniune cu cei care tind spre același scop – mântuirea – este esențială pentru a ajunge la îndeplinirea acestuia.

De-a lungul zilei au trecut peste noi atât bucurii, cât și neputințe. În momentele grele ne aminteam de pătimitorii din închisori, care erau siliți să stea în picioare ori să se plimbe în perimetrul îngust al celulei de la ora 5 dimineața până la 22 și constatam că nu aveam de ce să ne plângem și că situația noastră era mult mai fericită decât a lor. Ei erau siliți să țină lumina credinței sub obroc și să stea pe nedrept într-un spațiu rece, întunecos și neprimitor; erau bătuți și înfometați și rar (sau deloc) aveau bucuria să audă o vorbă de îmbărbătare, pe când noi aveam marele dar de a ne putea manifesta viu și pe față credința, stăteam acolo de bunăvoie, vedeam lumina zilei și coloritul tomnatic al frunzelor, eram adesea mângâiați de razele soarelui, alteori înviorați de stropii de ploaie și ne bucuram de mângâierea fraților, de agapele „stradale”, de ceaiul, sandvișurile și gogoșile oferite de ascoriștii ieșeni și de către alți creștini milostivi. De asemenea, spre deosebire de ei, care aveau parte de jandarmi agresivi, cei care ne-au străjuit pe noi nu au făcut decât să ne ajute pe fiecare să ajungem în siguranță la sfintele moaște.

De fapt, în toate cele pe care le-am trăit în acea zi puteam să găsim exemplu ori sursă de îmbărbătare în viața pătimitorilor din temnițele comuniste. Pe parcursul întregii zile am avut șansa de a ne manifesta ori forma capacitatea de a-l răbda pe aproapele și de a-i vorbi frumos, de a fi mulțumitori pentru orice gest de grijă venit din partea lui, strădania de a nu-l răni, cu toate că starea noastră poate nu era dintre cele mai bune, din cauza oboselii. Cu siguranță că și deținuții politic au trecut prin încercări asemănătoare și mulți dintre ei au biruit. Nu sunt puține exemplele în care, în ciuda iadului pe care îl trăiau, solidaritatea reușea, precum tulpina firavă a unei plante de munte, să treacă printre bolovanii egoismului și să găsească drumul spre lumină, spre înflorire. Personal, m-am bucurat să constat că atunci când genunchii nu mai puteau ține greutatea trupului, aveam alături un frate care mă ținea de braț și se făcea sprijin picioarelor care de abia mai puteau păși. Nu am fost singura fericită care avea aproape un prieten de nădejde. Nu o dată am văzut cum bagajele unora dintre pelerini erau purtate de către apropiații lor, iar pelerinii neputincioși erau ajutați de către alții să parcurgă traseul, întocmai cum odinioară deținuții mai întăriți efectuau norma celor mai slabi.

De asemenea, întocmai ca și pătimitorii din temnițe, câteva suflete râvnitoare au profitat la maximum de timpul pe care îl aveau la dispoziție pentru a-și înălța mintea și inima spre Dumnezeu. Acestea au rostit de mai multe ori Acatistul Sfintei Parascheva, Paraclisul său și au intonat un repertoriu foarte variat de tropare și alte cântece duhovnicești, însuflețindu-i, fără să-și propună, și pe cei din jur, pe buzele cărora începeau la un moment dat să se citească, rostite timid, așa cum se face la început, cuvintele cântărilor.

Întâlnirea cu Sfânta Cuvioasă Parascheva a fost plină de mireasmă – atât de cea emanată de către florile care o împodobeau, cât și de cea izvorâtă din sfințenia ei. Au fost ore lungi, de așteptare, care s-au prelungit de la 10, la 15, la 20, până la 22... 22 de ore de așteptare au fost încununate cu vederea baldachinului împodobit cu flori albe, întocmai ca și pentru o mireasă, în care era așezată racla. La vederea ei, oboseala s-a prefăcut în tresăltare. Acele câteva secunde petrecute lângă raclă, când în noi se împleteau grăbite închinăciunile, admirația, rugămințile, cinstirea, sunt de neprețuit.