--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Noiembrie 2017, nr. 11 (331), an XXVIII (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 14

„Şi-i grea, povara dragostei depline”…

de Nicoleta-Andreea Sicoe

„Cu sufletul spre Domnul am strigat:
Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.
Mă ține lutul meu, de lut legat,
Și-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.
Spre Tine merge dorul meu întreg,
La Tine-mi este orișice dorire.
Ci lasă-mă de lut să mă desleg,
Să vadă sufletu-mi a Ta mărire.
Mi-e sete de odihnă, Doamne-al meu,
Mi-s mâinile și tălpile o rană.
Din coastă sânge-mi picură mereu,
În drumul de păcat și de prihană.
Primește-mi, Bune, sufletul stingher,
Gătește-mi Însuți locul de hodină,
Mă lasă astăzi să mă înalț la cer,
Dezleagă-mă de haina mea de tină.
Și glasul Domnului grăi răspuns:
Durerea ta mă sfâșie de milă,
Când plânsul tău la mine a pătruns,
Mi-a înflorit o rană-n piept, copilă.
Ridică-n slavă ochii tăi uimiți
Și-mi vezi durerea spinilor pe frunte;
Privește-n ochii mei de plâns topiți
Și-n palme vezi-mi chinurile crunte.
Eu n-am cerut atunci să vin în sus,
Deși Părintele ceresc mi-e Tată;
Din cupă am sorbit amar nespus,
Și cupa mea e-n veci nedeșertată.
Dar rana ta mă doare mai cumplit,
Pe cruce-am sângerat și pentru tine!
Te-am cunoscut din veci și te-am iubit,
Și-i grea povara dragostei depline.
Și-am îngânat, cu duhul umilit:
Primește-mă-n iubirea Ta cerească,
Și lasă Doamne-n lutul istovit,
Dureri și răni în sânge să-nflorească.”

(Zorica Lațcu, Împăcare)

…inimă, te laşi scrisă azi?

Inimă mută de dor și durere, adu-ți aminte Cine te-a zidit! A început să plouă mărunt, „mocăneşte”, aşa cum numeam noi ploile acestea de toamnă, mărunte, care parcă nu vor a se mai opri. Plouă mărunt, dar constant, persuasiv… Inima se așază încet, încet, într-o tihnă cuminte, sfioasă. Acolo, la câţiva kilometri depărtare, în Sohodolul copilăriei mele, s-a mai stins un om. Moare satul… de fiecare dată când cineva se duce, îmi vine în minte acest gând: „moare satul”. „Americanul”, cum îl cunoşteau cei mai mulţi, aşa cum am auzit şi eu prima dată de dumnealui, s-a stins acolo, în satul din munţi, în Vâlceaua inimii sale, unde şi-a dorit să fie înmormântat. I-a împlinit Domnul gândul.

Îmi amintesc că, atunci când am aflat că omul acesta scrie, că e poet şi pictor, s-a stârnit un interes viu în inima mea pentru dumnealui. Nu mai era „Americanul”, era „nenea care scrie versuri”. Îmi doream să-l întâlnesc şi a rânduit Dumnezeu să se întâmple asta. În naivitatea şi simplitatea mea copilărească de atunci, îmi amintesc că aşa l-am şi abordat: „Dumneavoastră scrieţi versuri?”. În timp, a devenit pentru mine un fel de bunicuţ. Mereu cu dragoste, cu inima deschisă şi cu o bucurie simplă, firească, de ţăran. De ţăran frumos. Domnul Ioan Nicoară, „moţul din Arizona” (cum am găsit că se vorbea despre dumnealui în unele articole), a cutreierat ţara şi lumea, fără să-şi uite vreodată rădăcinile. A purtat mereu în inimă, în versuri, în tablourile sale, satul drag al copilăriei, amintirea părinţilor, a prietenilor, a oamenilor de acolo. S-a întors definitiv acasă, la 80 de ani, pentru ca întoarcerea trupului său în pământ să fie în pământul din cimitirul bisericii vechi, cernită de vreme. Domnul să-i primească sufletul.

Zilele trecute, în bisericuţa inimii mele, în bisericuţa din Hasdeu, căutam liniştea inimii privind icoanele de pe catapeteasmă. Căutam odihnă. Îi spuneam Domnului de domnul Ioan şi de soţia dumnealui, de cei încă rămaşi şi… de o durere surdă a inimii mele. De o durere care parcă nu se lăsa trăită. În „muţenia” asta a inimii, rugăciunea mea alterna între: „Doamne, odihneşte-l pe robul tău Ioan şi mângâie-i pe cei rămaşi” şi ceva ce nu-mi dădea pace să mă odihnesc. Pentru prima rugăciune, aveam multă nădejde. Pentru cea de-a doua, parcă nu se găsea răspuns. Reprimasem mult timp ceea ce era în inima mea. Un drag, un dor care se încăpăţânează să se reverse şi pe care eu mă încăpăţânez să-l fac să tacă. „Taci inimă-n piept la mine, c-acolʼ nu te ştie nime”. Doar că tăcerea asta devenea insuportabil de apăsătoare şi îmi părea că robeşte, împietreşte inima, nu o dezrobeşte. Găsisem în acea zi, în hoinăreala mea din pauza de masă prin librării, o carte cu Sfântul Efrem cel Nou, pe coperta căreia era pictat parcă zâmbind şi având în mână un pergament pe care scria: „Eu nu voi înceta să fac minuni”. M-am gândit: „Poftim! Ca şi cum sfântul s-ar încăpăţâna să facă minuni”. Asta după ce îmi repetasem săptămâni întregi că eu nu mai cer minuni. Că mi-i ruşine, că oricum am primit destule. Dar acea reprezentare a sfântului în icoană m-a făcut şi pe mine să zâmbesc şi, în învălmăşeala de gânduri, l-am adăugat pe acesta: „Doamne, asta sunt acum. Atât pot. Da, mai am nevoie de minuni. De o minune cu inima mea sau de un răspuns sau… sau… Doamne, să mă pot bucura de oamenii dragi. Să nu-mi mai fie teamă… teamă să… simt”.

Intrase în biserică un om drag inimii mele, îmi doream să-l văd, să-i vorbesc, dar parcă nu găseam curaj. Nici măcar să-l privesc. Şi neavând îndrăzneala de a-l privi măcar, parcă nici pe ceilalţi nu mai puteam să-i privesc. Durea inima, durea tăcerea, durea şi răspunsul. Durea tot şi, cum n-o lăsam pe inimă „să simtă”, începusem să simt o durere undeva în coşul pieptului. M-am rugat apoi cu toată puterea ce-o aveam atunci: „Doamne, în munţi, în satul copilăriei mele, o văduvă îşi plânge acum omul pe care l-a iubit atât. Îl vede pentru ultima dată cu ochii trupeşti, şi eu… nu pot să-mi întorc privirea să revăd un om drag, căruia-i port dor. De ce? Din teamă că poate dispare dacă mă întorc?”. Am continuat să stau în tăcere, fără să întorc privirea decât spre icoane, spre Mântuitorul, spre Maica Domnului, spre Sfântul drag Nicolae, spre Sfântul Efrem. „Doamne, redă-ne bucuria întâlnirii! Dă-mi curaj să iubesc!”. Acest „Dă-mi curaj să iubesc” a răsunat parcă mai puternic. Nu mi-am întors privirea. Dar aşa a dat Dumnezeu mângâiere căci, în timpul rugăciunii, parcă ne învăluise El cu Dragostea Sa pe amândoi, ca într-o îmbrăţişare. Şi, înainte de a pleca din biserică, aşa a făcut el sau Dumnezeu, sau amândoi, că ne-am putut privi în ochi şi ne-am bucurat de revedere.

Tot sub icoana Sfântului Efrem, citind, dimineaţa după Liturghie, din cartea despre Sfântul Părinte Paisie Aghioritul, am ajuns la o relatare a unui ucenic al său în care spunea că îl căutase pentru o oarecare problemă care îl măcina şi se enervase pentru că i se părea că Părintele nu ia în seamă necazurile lui. Spusese că se enervase şi mărturisise frustrarea lui astfel: „...şi cu îndrăzneala pe care o aveam faţă de el, pentru că îl şi iubeam mult…”. Citeam cu voce tare şi mi-au răsunat în minte cuvintele: „îndrăzneala pe care o aveam, pentru că îl şi iubeam mult”.

Deci, unde e iubire, e și îndrăzneală. Eu nu înțelesesem asta. Niciodată. Poate de asta, când eram copil nu înțelegeam de ce sora mea obține mereu ceea ce vrea de la tata, și eu nu. Eu nu prea ceream. Poate și dintr-o fire supusă, mulțumitoare cu mai puțin. Dar și pentru că nu aveam curaj. Nu aveam curaj… Nu mă refer acum la îndrăzneala aceea obraznică, ci la îndrăzneală pur și simplu. Curajul de a arăta oamenilor dragi ceea ce simțim. De a ne exprima iubirea sau temerile uneori. Conștiința, ca un om care te iubește, nu pleacă la primul: „M-ai rănit”. Și știe că nici tu nu vei pleca. Doar așa pot înțelege, acum, o legătură „VIE”: cu îndrăzneală. Mi-am amintit, legat de acest curaj, un cuvânt pe care l-am auzit spus de către un părinte la o cununie: „Să aveți îndrăzneală în iubire, unul față de celălalt”. De atunci, de la acea cununie, acel cuvânt mi-a rămas viu în amintire. Dar cred că această îndrăzneală se referă la orice formă de iubire, nu doar la cea romantică, ci mai ales în prietenie. Acum înțeleg că nici încrederea nu poate să devină solidă fără această îndrăzneală. Și da, celui iubit îi e greu să creadă că e iubit dacă iubirea se manifestă cu frică. Cred că dragostea e ca un izvor ce se cere revărsat. Însă cu acea înțelepciune a pârâului de munte care mereu e limpede, mereu se adapă de acolo de unde izvorăște, mereu odihnește și arareori iese din albia sa. Ca să nu înece. Mai cred că iubirea ce-și are izvorul în Hristos e curajoasă. Acum nu mai pot să înțeleg jertfa în iubire fără curaj. Dacă până acum nu vedeam iubirea fără jertfă, acum nu le văd pe niciuna fără curaj. Părintele Constantin Necula zicea, ca răspuns la întrebarea „Cum ne dăm seama dacă iubim?”: „Iubești atunci când înțelegi că celălalt te iubește”. Îmi pare un cuvânt demn de măcar un popas de gând.

Și, până la urmă, de ce mă temeam? Că dragostea mea nu găsește ecou? Acolo unde e iubire, e cald. Și unde e cald, e bun adăpost de furtuna de-afară. Și dacă nu-i răspuns, îmi vin în minte mereu cuvintele părintelui nostru duhovnic: „Cea mai mare dragoste neîmpărtășită din univers e dragostea lui Dumnezeu pentru om”. Și iarăși: În dar ați luat, în dar să dați.

Inimă cutată de dureri și de vreme. Pentru ce te tulburi? Nu știi tu că, dacă iubești, nu tu iubești? Nu știi tu că nimic nu-i al tău? Lasă dragostea să curgă, lasă dorul să fie dor și lacrima lacrimă. Oricât de mult ai iubi, oricât de tare ar durea uneori, Dumnezeu a iubit mai întâi. I-a iubit pe cei dragi ție, te-a iubit pe tine și te iubește: „Te-am cunoscut din veci și te-am iubit./ Și-i grea, povara dragostei depline”. Crucea noastră e purtată, cu noi, de Domnul. Iubirea noastră nu-i a noastră, El o dă și se cuvine s-o lăsăm să fie. Ca să se reverse asupra inimilor poate și mai temătoare decât a noastră.

Octombrie-și picură lacrimile peste frunzele colorate ale copacilor ce rămân din ce în ce mai goi, privind parcă, neputincioși, la covorul plecat și el sub picăturile mici, dar persuasive, ale ploii mocănești. Se despart de frunze, dar nu sunt triști. Știu că asta-i rânduiala firii. Și mai știu că, după doliul înfiorător al iernii, Domnul dă primăvara, care pune, în locul frunzelor plecate, muguri.

Auzisem de la o doamnă profesor din liceu ideea că „viața e un lung șir de despărțiri”. În ultimul timp, am aflat că viața este și un lung șir de întâlniri. Și Dumnezeu te întâlnește. Doar așa pot să înțeleg despărțirea, cu Dumnezeu. Și întâlnirea, la fel. Cred că Părintele Savatie Baștovoi spunea: „Dacă n-ar fi Dragostea, m-aș teme de moarte”. Și eu… întotdeauna m-am temut. Încă mă tem. Doar că mi s-a șoptit parcă la ureche, ca o ploaie mocănească, de-a lungul unui an întreg, mereu, cea mai frumoasă declarație de Dragoste: „Dumnezeu te iubește!”. Și am început să cred, iar frunzele vechi ale inimii mele parcă se dau căzute de bunăvoie, fără regret, supunându-se schimbării. Cred… Doamne, ajută necredinței mele! Iubesc… Doamne, ajută neiubirii mele! Curăță, Doamne, sămânța iubirii sădită de Tine în inimile noastre și fă-o să rodească spre Bucuria Ta și a fraților noștri! Și mângâie, te rog, inimile împovărate de doliu! Cu mugurii iubirii Tale și ai împlinirii desăvârșite a dorului, în veșnicie!