'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În Faptele Apostolilor (FA 8, 26-40) ni se spune că Apostolul Filip a fost îndemnat de Duhul Sfânt înspre sudul Ţării Sfinte, şi acolo a întâlnit pe un înalt dregător etiopian care se întorcea spre casa lui. Acel înalt dregător, care călătorea cu totul special, într-un soi de „încăpere” purtată de sclavi - căci aceasta era adevărata „caretă” a vremurilor respective -, citea din Cartea Profetului Isaia. Apostolul l-a întrebat dacă pricepe ceea ce citeşte, şi răspunsul a fost deschis, „cum, dacă cineva nu îmi tălmăceşte?” Atunci Apostolul, a cărui minte fusese învăţată de către Hristos şi luminată de Duhul Sfânt, i-a tălmăcit „Scripturile” şi imediat l-a şi botezat. La fel, cei doi ucenici (Luca şi Cleopa), care mergeau spre Emaus, au avut lipsă de „tălmăcirea”, explicarea Scripturilor, iar acea tălmăcire ei s-au învrednicit să o primească direct de la Mântuitorul. Din cele relatate este limpede că, pentru a fi înţelese, „Scripturile” trebuiesc „vestite” şi apoi explicate, tălmăcite. Iar cei care le tălmăcesc sunt vrednici de cinste specială, o cinste care îl face pe Sfântul Pavel să exclame:.. „cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor care vestesc Evanghelia...”. Din nou, ni se arată că singure Scripturile nu pot ajuta, ele au nevoie de un „tălmaci”, de cineva care să le vestească şi să le explice. Despre importantă „vestitorului” avem un alt exemplu, încă mai cutremurător.

Pe însuşi Hristos Dumnezeu a trebuit să Îl vestească oamenilor cineva, iar acel „cineva” a fost Sfântul Ioan Botezătorul, „cel mai mare născut din femeie” și cel mai mare dintre toți prorocii de dinainte. Iar Sfântul Ioan a şi tălmăcit oamenilor cine vine, pe cine înfăţişează „cel căruia nu sunt vrednic să-I leg sandalele”, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.

Iar dacă Hristos Dumnezeu trebuia să fie „vestit” şi „tălmăcit”, ce trufie nebună ne poate face să spunem că noi nu avem nevoie de „vestire” şi de „tălmaci”? Dar aici intervine din nou Înţelepciunea lui Dumnezeu, care a arătat „calea”. Această „vestire” şi „tălmăcire” se face în Biserică. De aceea e nevoie să revenim asupra înţelesului Bisericii.

Biserica este aşezare teandrică, Dumnezeu-omenească. Ea este dintotdeauna şi este locul în care se află Dumnezeu. Scriptura numește acest „loc” prin acelaşi termen: „ecclesia”. Din nou trebuie repetat că, atunci când vorbim despre Biserică este necesar să înţelegem că ea există pe două „nivele” diferite şi nu putem folosi stările unuia dintre nivele pentru a explică stările celuilalt nivel şi viceversa. Astfel, fiind aşezare dumnezeiască, Biserica se află în condiţia lui Dumnezeu, deci în afară timpului, „în veşnicie”, unde nu există nici trecut şi nici viitor, există doar un „acum” perpetuu. Dar fiind şi aşezare omenească, Biserica este şi realitate a lumii acesteia, căci în lumea această Dumnezeu se exprimă în „timp”. Cu alte cuvinte, fiind trupul mistic al lui Hristos, Biserica nu poate fi decât „una”. Despre acest lucru, în chip lămurit au vorbit chiar Apostolii, şi cel mai lămurit vorbeşte din nou Sfântul Pavel în Epistolă către Galateni 1, 9, unde şi avertizează: „Precum v-am spus mai înainte, şi acuma vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anathema”. Iar Sfântul Ciprian Episcopul Cartaginei (cca. 200-258) în mod lămurit avertizează împotriva „Bisericilor paralele” şi răspicat spune: „extra Ecclesia nulla salus” (în afara Bisericii nu există mântuire). Dar aici întâlnim un alt paradox, o altă manifestare a „adâncului nepătruns” al Înţelepciunii lui Dumnezeu, a dragostei şi milei Lui pentru oameni. Cei mai intransigenţi dintre Părinţii Bisericii, în ce priveşte canoanele şi dogmele, aşa cum era Sfântul Ciprian, s-au arătat cei mai înţelegători faţă de slăbiciunile şi căderile „personale”. Sfântul Ciprian a fost cel care a arătat că Biserica trebuie să arate milă şi înţelegere, „toleranță”, pentru cei numiţi „lapses”, cei care, din teamă sau sub tortură, au căzut din dreapta mărturisire (este vorba de teribila persecuție anti-creştină din vremea Împăratului Decius). Sfântul Ciprian spunea că fiecare caz trebuie judecat individual şi după „iconomia” divină. Pentru că cei care „vesteau” ştiau cui vestesc şi ştiau că în faţă lor se aflau nu „oamenii”, ci „omul”, persoana fiecăruia, care poartă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deci este nepreţuit. De aceea. pentru fiecare Biserica foloseşte cum ziceam „iconomia”.

Iconomia divină (gr. oikonomia, lat. dispensation), înseamnă câteva lucruri. Înseamnă „planul” divin, dar mai ales modalitatea de a aplică normele canonice.

Există norme stricte pentru fiecare „cădere”, pentru fiecare păcat, dar Biserica şi slujitorii ei, ierarhi şi preoţi, nu voiesc să fie pierdut vreun suflet şi de aceea folosesc „iconomia”. Sunt luate în considerare circumstanţele, căinţa, suspinul etc. Iar dacă fiecăruia dintre noi i se spune să ierte greşelile fratelui său, dacă acela se va întoarce şi se va căi, „de şaptezeci de ori câte şapte”, deci permanent, cu cât mai mult va face aceasta Biserica? (Bun înțeles când există căință adevărată și voința de a nu repeta păcatul săvârșit).

Este absolut cutremurător să te gândeşti la privilegiul de a fi membru al Bisericii dreptmăritoare, Ortodoxe, cea care păstrează întregul tezaur al credinţei. Al credinţei care este poate cel mai mare dar făcut oamenilor de către Dumnezeu. Dăruire care, de atâta ori îl făcea pe Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia să spună, „dacă nu m-ai fi ştiut, nici nu m-ai fi căutat”. Dumnezeu ni se face „ştiut” mai înainte ca noi să Îl căutăm.

Ca membri ai Bisericii Ortodoxe, să stăm „bine, să stăm cu frică”, uniţi în jurul învăţăturii Ei, tainelor Ei, Ierarhilor Ei. Fără să ne uităm nici la dreapta şi nici la stânga, cu milă pentru cei rătăciţi, dar mărturisind, împreună cu Sfântul Ciprian că, „în afara Bisericii nu exista mântuire”.