--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Decembrie 2017, nr. 12 (332), an XXVIII (serie nouă)
Restitutio
--- pagina: 4

Gândurile Arhimandritului Valeriu Anania, la moartea Patriarhului Justinian

de Mircea Gelu Buta

În ziua de duminică, 27 martie 1977, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române le vestea cu tristețe creștinilor ortodocși români trecerea la cele veșnice a Patriarhului Justinian Marina. Slujba înmormântării a fost săvârșită miercuri, 30 martie 1977, la Catedrala Patriarhală din București, fiind oficiată de un impunător sobor, alcătuit din înalți ierarhi și clerici, în prezența unui numeros public credincios.

După câteva zile, Arhim. Bartolomeu Valeriu Anania, pe atunci Director al Editurii Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, va da publicității un tulburător panegiric, intitulat „Justinian, Părintele nostru”, din care reiese că era unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai defunctului Patriarh:

„Marile dureri sunt de piatră. Ne încremenesc o clipă, apoi se dospesc îndelung și pe tăcute. Și lacrimile lor sunt de piatră, ca ale peșterilor mari. Plângem la întuneric, pe durata unui veleat, și ne pomenim între coloane, în templul propriilor noastre tristeți, față-n față cu cei pe care i-am plâns și laolaltă cu ei, întru aceeași zidire, știind că nu în deșert ne-am cheltuit. O candelă adunată din rouă, ca de pe lespedea Sfântului Mormânt, e singurul nostru miracol: lumină ce ne descoperă pe dinlăuntru, în absența vitraliilor colorate.

Suntem încă prea aproape de clipa cea din urmă a Preafericitului - acum întru amintire - Patriarh Justinian spre a nu ne da seama că am încerca să-i scriem o cronică la lumina torțelor lui, înfipte pe cetate ca niște străji cu aripi. Prea de curând am fost martorii unor împliniri spre a nu ști că aproape nimic nou nu se mai poate spune deocamdată. Încă trăim sub obsesia locurilor comune, ale căror adevărate înțelesuri nu se pot decanta decât în timp. Timp pe care noi, o mână de colaboratori mai vechi și mai apropiați, nu știm de-l vom mai apuca.

O mână de colaboratori, mai vechi și mai apropiați, ne adunaserăm la Palatul Patriarhal în acea seară de 26 martie, spre a întâmpina întoarcerea Preafericitului acasă, după aproape două luni de spital. Eram liniștiți și bucuroși, doctorii ne încredințaseră că semnele îngrijorării au pierit, că Patriarhul își poate relua, cu un program zilnic mai redus, activitatea. Eram liniștiți și bucuroși, apoi neliniștiți de o întârziere și de o alta... Un telefon de la spital a căzut ca un clopot greu dintr-o turlă ruptă de vânt: Patriarhul și-a dat duhul. Și-l dăduse cu trei sferturi de ceas mai înainte, în automobil, spre casă, cu capul aplecat pe umărul medicului însoțitor. Inima lui, mare cât un clopot greu, căzuse dintr-o turlă ruptă de vânt. Și n-a mai bătut. Vechile ei dangăte, de o viață, răzbiseră în cer.

Trecuse de șaptezeci și șase de ani și era bănuit că zilele omului nu mai au putere. Trupul i se rărise, împuținat de suferință. Duhul își păstra încă vigoarea de altădată. Vigoarea aceasta îl așeza în familia spirituală a acelor români care-și așteaptă sfârșitul cu seninătate și-și rânduiesc cele de trebuință gospodărește ca și cum le-ar face pentru alții. Grijuliu până la amănunt, Păintele Patriarh își durase locaș de piatră în biserica Radului Vodă, de pe malul bucureștean al Dâmboviței, rectitorită de el cu pasiune și dor de dăinuire.

- De ce nu în catedrală, alături de cei doi? îl întrebase cineva cu vreo trei ani mai înainte.

- Catedrala e acum atât de mică! a răspuns mângâindu-și barba. Dacă mai pui un mormânt sau două, i-ai dat afară pe credincioși. Unde să mai încapă și ei?

În biserica Radului Vodă, mormântul e săpat în firidă, una cu peretele. Morții trebuie să aibă buna-cuviință de a nu sta în calea celor vii, pare a ne spune statornicul bun simț, de o viață și de după moarte, al Patriarhului Justinian.

La poarta Radului Vodă se îmbulzeau mulțimile să pătrundă în curte, după sicriul de stejar, înalt, pe pat de flori, din care răsăreau, culcate, mitra bizantină și barba abrahamică. S-au rupt cordoanele străjilor.

A strigat cineva:

- Vă rugăm, faceți loc să treacă familia Patriarhului !

A răspuns o credincioasă:

- Și noi suntem familia Patriarhului! Toți suntem familia Patriarhului!

De ce oare o fi insistat Preafericitul Justinian ca în titulatura sa oficială să i se spună Părinte? Din preoția de mir îl urmărea o familie, era tată, bunic, părinte prin excelență. S-a vrut și a fost Părinte, tot prin excelență, al tuturor păstoriților săi.

Cei mai mulți știu că Patriarhul Justinian, care a dominat viața noastră bisericească timp de aproape treizeci de ani, a fost un conducător de mare autoritate, cu o statură dreaptă și bine zidită, ochi ageri, trăsături tari, grai răspicat, minte ascuțită, voință de cremene, dârz în înțelepciune și înțelept în dârzenie, vizionar al vremurilor noi, deschis prefacerilor sociale și credincios tradițiilor sfinte, veghetor de zi și de noapte, muncitor cu timp și fără timp, aspru în cumpăna gândului, prompt în hotărârea lucidă, iscusit al dilemelor, sclipitor în intuiții. A fost și un geniu al rezoluției.

Mai puțini însă știu că, om fiind, nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin, inclusiv omenia. Prin această imensă omenie românească ne-a fost, tuturor, Părinte, în cel mai autentic înțeles al cuvântului: preoților, călugărilor, credincioșilor de toată mâna. Multe suferințe s-au alinat prin jertfa sa, multe biserici s-au desăvârșit prin obolul său. Părinte le-a fost chiar subalternilor. Un permanent și necruțător dialog se consuma între autoritatea omului de administrație și bunătatea părintelui duhovnicesc. Cea din urmă era obligată să cedeze pe parcurs și să biruiască numai la sfârșit. Era un primat al datoriei pe care colaboratorii, deseori mânați cu hărnicie, trebuia să-l priceapă. Cu coastele împunse de pinteni, cel ce se așternuse pământului știa că la capătul drumului îl va mângâia stăpânul pe coamă și-și va lipi obrazul de al lui. Sau, dacă vrem, ceva din spectacolul emoționant al mecanicului de tren, care, numai ce a oprit în Gara de Nord, scoate bumbacul și-și șterge locomotiva de sudoare. Dacă între om și animal, dacă între om și mașină se poate instaura un climat de omenie, cum să nu fie el posibil între om și om? între conducător și condus? între părinte și fiu? Mulți învățători vom mai avea, ca să grăim cu Pavel, dar nu mulți Părinți. Generația noastră l-a avut pe Părintele Justinian.

*

L-am vegheat între făclii, noi cei îmbrăcați în harul preoției, l-am însoțit pe ultimul drum, ne-am luat bun-rămas, ne-am rugat pentru el și nu ne-am rugat pentru noi, toți l-am iertat și nimeni nu i-a cerut iertare. Ne rugăm și i-o cerem acum, când flacăra albă a morții mistuie impuritățile și nu mai lasă loc decât transparențelor. Arhim. B.V. Anania[1].

La 40 de ani de la moartea Partiarhului Justinian Marina, deși controversele din jurul personalității sale continuă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în semn de prețuire pentru felul cum a cârmuit destinele Bisericii sale într-o perioadă grea atât pentru cler, cât și pentru credincioși, a decretat ca anul 2017 să-i fie închinat.



[1] Bartolomeu Valeriu Anania, „Justinian, Părintele nostru”, în Rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Buletinul oficial al Patriarhiei Române, anul XCV, nr. 4, aprilie 1977, pp. 233-235.