--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Decembrie 2017, nr. 12 (332), an XXVIII (serie nouă)
Breviter
--- pagina: 4

A fi moral

de Aurel Sasu
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Profesorul de etică Teodor Vidam este profetul unei vechi discipline care „începe acolo unde începe umanul” şi încetează acolo unde încetează ideea de libertate (Petru Creţia). Sigur, etica şi moralitatea se pot defini în multe feluri, dar şi aici, ca pretutindeni, în credinţă, creaţie sau conduită, important este limbajul faptelor. Or, acesta este, cel puţin în zilele noastre, descumpănitor prin labilitatea normelor şi prin despotismul autosuficienţei sale. Dacă pe vremea lui Protagoras, „omul era măsura tuturor lucrurilor”, astăzi am ajuns în situaţia puţin ridicolă a lucrurilor văzute ca măsură integrală şi suficientă a omului. Vorba unui mare teolog: creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, am ajuns, pentru uzul personal, să ne creăm un Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră. Permisivitatea extremă şi individualismul agresiv îşi au propriul lor Decalog în acord cu o societate narcisist-neurotică a relativului, izolării, violenţei, funebrului şi pervertirii.

Morala creştină înseamnă iubire, compasiune, dragoste, generozitate, sacrificiu pentru celălalt, mucenicie, trăire în comuniunea de gând şi de voinţă. Morala omului digital este dilema supravieţuirii în „catacombele electronice” (Richard Grallo), performanţa stupefiantă a tehnologiei intrusive, anihilarea reciprocă, eufemistic numită competiţie, manipularea sinelui, aversiunea abil mascată în realitatea virtuală şi solidaritatea prin excluziune. Trăim într-o lume dezarticulată, lipsită de coerenţă, a falselor reprezentări şi a furtului de identitate, o lume bântuită de un mesianism al nimicului, prinsă tot mai mult în sistemul ocult al supravegherii şi al remitologizării prin mistificare. Ne trăim exaltaţi postumitatea propriilor noastre speculaţii şi fantezii (alterarea comportamentului şi comunicarea de masă, furtul de inteligenţă cu ajutorul neurobiologiei, copierea minţii, scanarea emoţiilor, a dorinţelor, a aversiunii sau nemulţumirii şi stocarea lor pentru crearea de versiuni modificate ale viitoarelor reacţii de natură politică, culturală sau intimă). Noul imoralist al lui David Bosworth ştie deja cum arată omul utopiei-cyber: format nu din trup şi suflet, ci din software (mintea) şi din hardware (corpul), unite într-un fel de imortalitate tehnică programată după principiul salvării tehnologiei de aşa-zisa ameninţare a omului şi nu invers. Unde se află etica în aceste fluidităţi care transcend graniţele îşi creează propriile centre de putere simultane (prin comunicarea interactivă) şi propriile reţele de globalitate (prin comunicarea pe orizontală)? Cum poate fi restaurat omul în această degringoladă a valorilor, cum poate intra din nou în dragostea lui Dumnezeu (Dumitru Stăniloae), pe de o parte, şi cum se poate salva de teroarea materialismului utilitar, pe de alta?

Cum se poate salva omul contemporan de vacuitatea propriei gândiri şi de bucuria autodestructivă, cum şi când va înţelege că un destin nu se poate întemeia pe drama celuilalt şi că iluzia de adevăr nu este, în nici o împrejurare, adevărul însuşi. Frumos spus: „omul este o incintă a realităţii” (Ortega y Gasset). Dar cum protejăm noi această incintă de poluarea moral-spirituală, cum, închisă fiind, o deschidem spre lume, ca totalizare de gând, de faptă şi de vis? Problema este nu să vrem binele, ci să fim noi înşine binele, nu să divagăm pe tema iubirii, ci să fim noi iubire, să nu ne transformăm biografia în bibliografie, ci s-o trăim în ceea ce Nietzsche numea izbânda împăcării cu sine. Cum vor citi generaţiile care vin rătăcirile, eşecurile, dezastrele, abdicările noastre într-o comică alcătuire de timp fără timp şi de spaţiu fără spaţiu? De câte ori trebuie să cădem în lume, pentru a ne aduce aminte că există, totuşi, un paradis?

Printre nume de erudiţi în ale eticii, printre concepte şi teorii, astăzi inaplicabile unei lumi a relativului fracturat, din care a dispărut nuanţa, eleganţa şi inteligenţa, cartea lui Teodor Vidam (Revirimentul eticii în gândirea filosofică românească, Argonaut, Cluj, 2016) lasă să se întrevadă felul dramatic în care valorile se prăbuşesc şi slava măreţiei omului se stinge, făcând loc unei istorii de sensibilităţi şi certitudini ipocrite. O lume a consensului, a concordiei, a iubirii şi a respectului nu se poate ridica pe ruinele frustrării, ale resentimentului, ale haosului şi ale ambiguităţii indescifrabilului uman. Transcenderea de noi înşine, înspre un abis al Cerului (Emil Cioran) este condiţia esenţială a ieşirii din biologie şi intrarea în transistoria ideilor în sine (un parcurs al întregii gândiri interbelice, pe care D. D. Roşca o pune sub semnul existenţei tragice). Iată ce nu înţelege epoca postmodernismului târziu: că trebuie să fim oameni doar în calitatea noastră de oameni şi de nimic altceva, cum spunea, în Etica sa, Aristotel. Că trebuie să ieşim din excesul de insuficienţă al istoriei contemporane şi să restituim umanului aura de sacru a condiţiei sale terestre. Volumul lui Teodor Vidam, mai mult decât un excurs al fiinţării în şi prin moralitate, este un subtil avertisment adresat celor care uită că singur adevărul ne face liberi. Ceea ce înseamnă că nu este de ajuns să fim pur şi simplu oameni, ci oameni până la capăt.


'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>