--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Decembrie 2017, nr. 12 (332), an XXVIII (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 5

† Emilian Lovișteanul, Între cruce și Înviere: file din istoria recentă a monahismului românesc, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017, 340 p.

de Mircea-Gheorghe Abrudan

Despre decretul 410 din 19 noiembrie 1959 și urmările sale în viața Bisericii noastre s-a mai scris în mod competent după 1989. Așa se face că ne sunt cunoscute resorturile antieclesiale limpezi și țelurile clare ale partidului muncitoresc român de a lovi cât mai puternic în monahism cu scopul de a slăbi vigoarea Bisericii Ortodoxe Române. Măsura represivă și restrictivă – care contravenea, în esență, constituției republicii – a fost justificată în epocă printr-o serie de capete de acuzare devenite veritabile lozinci cu finalitate penală pentru diverse categorii sociale și sute de mii de cetățeni ai acestei țări care s-au trezit peste noapte catalogați drept „reacționari” și „dușmani ai regimului”, fiindcă ar fi fost fie „legionari”, „antonescieni”, „monarhiști” sau „chiaburi”, fie „mistici”, „obscurantiști cu vederi religioase învechite” și „opozanți ai materialismului dialectic”. Și în fond prin vocația monahală caracterizată de cele trei voturi liber exprimate (ascultare, feciorie, sărăcie), monahii și monahiile din mănăstirile României socialiste chiar asta erau prin simplul motiv că refuzau să se încline și să se înregimenteze orbește noilor directive sovietice și să se alinieze viziunii social-politice și antropologice marxist-leniniste, care contraveneau în mod evident Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, predaniei Sfinților Apostoli și învățăturii Bisericii. Prin urmare, nu avem nevoie de explicații foarte complexe pentru a înțelege ceea ce a determinat regimul comunist, ca la un deceniu de la preluarea puterii politice, să impună Bisericii Ortodoxe decretul 410/1959 prin care au fost scoși din mănăstiri și trimiși a se (re)integra în societatea laică circa 5.000 de monahi și monahii. În mănăstiri li s-a permis să rămână numai călugărilor cu peste 55 de ani, călugărițelor cu peste 50 ani, celor cu studii teologice superioare, celor care beneficiau de pensii, dacă renunțau la ele, precum și celor bolnavi, care nu se puteau integra în câmpul muncii. Statisticile autorităților arătau că la nivelul Patriarhiei din cele 224 mănăstiri existente la 1 ianuarie 1959, 30 fuseseră desființate în perioada ianuarie-octombrie 1959, alte 92 împărtășind aceeași soartă după aplicarea decretului, astfel la 31 martie 1960 mai funcționau 117 mănăstiri. Din cei 6014 viețuitori contabilizați de autoritățile civile, la 1 ianuarie 1959, rămăseseră în mănăstiri 1456, la 31 martie 1960 (pp. 39-40). Efectele erau vizibile și trebuiau să ducă în viziunea regimului la extincția monahismului, prevederile decretului rămânând de drept valabile până în decembrie 1989.

Despre toate aceste lucruri tragice dă mărturie volumul de față, realizat de PS Emilian Crișanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Aradului. Tomul este structurat în două părți, cea dintâi reprezentând un studiu introductiv foarte bine documentat intitulat „Monahismul românesc în lumina Crucii. Monahismul din Moldova și decretul 410/1959”, iar cea secundă oferindu-ne șansa unică de a-i asculta în mod direct pe o parte din cei ce au avut de suferit în urma aplicării decretului. „Vocația monahală și prigoana comunistă: convorbiri cu monahi și monahii” însumează un număr de 21 dialoguri purtate de părintele episcop Emilian alături de Dan Daia și pr. Dumitru Păduraru cu maici și călugări din mănăstirile Agapia, Sihăstria, Văratec și Vorona în vara anului 2009. Parcurgerea acestor convorbiri deschide o nouă perspectivă asupra statisticilor amintite anterior, cifrele seci nefiind capabile să cuantifice decât date de ordin matematic și demografic, nu și experiența dureroasă a mii de oameni răstigniți de un regim incapabil să le înțeleagă și să le tolereze vocația. În acest sens, răspunsul maicii Filofteia de la măn. Văratec este edificator: „Ce să vă spun...!, oricâte ai vrea să știi, nimeni nu poate să-ți pătrundă în suflet, să vadă cu adevărat, ceea ce s-a întâmplat atunci” (p. 242). Firul roșu al tuturor mărturisirilor reprezintă, pe de o parte, jalea, lacrimile și durerea experiate de toți monahii și monahiile în momentul aplicării decretului de către securitate și autoritățile bisericești, instrumentalizate de organele securității în acest sens, iar pe de altă parte dorința ardentă a tuturor de a reveni, atunci când a fost posibil, în mănăstirile din care au fost alungați. În cuvinte și răspunsuri simple găsim importante mărturii de suflet, care vor rămâne de acum înainte, grație distinsului autor, înscrise în istoria bimilenară a monahismului românesc.