--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Decembrie 2017, nr. 12 (332), an XXVIII (serie nouă)
In memoriam
--- pagina: 7

Părintele Liviu Brânzaș, mărturisitor și apărător al lui Hristos, al dragostei de țară și al cultului eroilor neamului în timpul prigoanei comuniste

de Emanuil Ineoan
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Liviu Brânzaș s-a născut la 16 decembrie 1930 în comuna Sâniob, Bihor, fiind al treilea din cei patru copii ai lui Ioan, de profesie brigadier silvic şi Ecaterina. A primit la botez un nume latin Liviu, asemenea celorlalți trei frați ai săi: Virgil, Sabina și Cornelia. Primele clase primare le-a urmat la Sâniob până în 1940, când în urma Dictatului de la Viena localitatea natală cade în zona de ocupație, iar familia a fost nevoită să se refugieze în localitatea Finiş. Viitorul părinte de mai târziu amintea peste ani de reperul reprezentat de învățătorul său, Vasile Bucur, cel care i-a vorbit pentru prima dată de lupta împotriva comunismului ca despre o adevărată cruciadă. Alături de acesta și bunicul său, Moise, clopotar din satul Șumugiu, ce cunoscuse ororile bandelor bolșevice ale lui Bela Kuhn din perioada 1918-1919, îi povestea adesea cu multă gravitate despre bolșevici „așa cum ar vorbi un pustnic despre diavoli: întruchiparea maximă a răului...”.

Pentru familia viitorului preot, aderarea la comunism ori înscrierea în Partidul Comunist ar fi echivalat cu o „...lepădare de Hristos și o unire cu satana!”. Drept urmare, Liviu Brânzaș a deprins din familie, dar și din școală (a urmat vestitul Liceu „Samuil Vulcan” din Beiuș) un sistem de valori la baza căruia stăteau trei principii clar definite: credința în Dumnezeu, dragostea de neam și cultul eroilor. Aceste valori i-au dat puterea să reziste în fața provocărilor ulterioare.

Revenind la biografia tânărului Liviu, încă din perioada în care acesta era elev la Beiuș a luat atitudine împotriva sistemului sovietic de pedagogie şcolară, precum şi împotriva încercărilor profesorilor liceului de prezentare a poporului român ca popor de origine slavă. Opoziția sa la încercarea unor cadre didactice de a da jos portretul lui Avram Iancu din incinta clasei sale au trezit suspiciunile conducerii liceului împotriva sa. În acest context, la cererea directorului comunist al liceului de curând impus de regim, Florian Salvan, a fost exmatriculat din toate şcolile statului, conform Ordinului Inspectoratului Şcolar al judeţului Bihor-Oradea nr. 8361/1949 din 17 martie 1949.

După eliminarea din liceu, Liviu Brânzaș, devenit un element vânat de autorități, a reușit o perioadă să se ascundă în munți (Valea Drăganului), dar în septembrie 1949 a fost pentru prima dată arestat de către Securitatea Beiuș. Eliberat după două luni de închisoare, s-a reîntors în Bihor unde, alături de alți 24 de elevi și studenți, va pune bazele unei organizații legionare anticomuniste și antisovietice. În 15 septembrie 1951 a fost arestat și închis până la proces la sediul Securității Oradea. Tribunalul Militar Oradea, pe 3 ianuarie 1953, după un simulacru de proces, l-a condamnat pe Liviu Brânzaș la 25 de ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru uneltire contra ordinii sociale. Aceeaşi condamnare a primit şi fratele său mai mare, Virgil. Rememorând momentul primirii sentinței, părintele Brânzaș nota: „La sfârşit zâmbim. Parcă am fi fost decoraţi. Într-un sens, această condamnare poate fi considerată un fel de decoraţie. Mai exact, un titlu de onoare”.

În cei aproape 13 ani de detenție Liviu Brânzaș a „cutreierat” închisorile de la Oradea, Jilava, Mina de plumb de la Cavnic, Gherla și Aiud. Memoriile sale publicate postum, Raza din Catacombă rămân o admirabilă mărturie a suferințelor sale pentru credință, dar și a patriotismului său funciar: „În timpul detenţiei, m-am străduit, în general, să am o atitudine demnă şi fără teamă în faţa gardienilor şi politrucilor care supravegheau şi sancţionau atitudinea noastră în închisoare. Înfruntând momente grele (la Oradea, Cavnic şi Gherla), am acumulat o valoare morală a suferinţei suportate cu demnitate şi curaj. Tocmai acum să sacrific acest tezaur cucerit prin atâtea suferinţe? Îmi pun o întrebare ce poate fi decisivă: dacă supravieţuiesc prin compromis, la ce îmi va servi libertatea? Fără menţinerea prestigiului moral, libertatea devine inutilă. Libertatea nu are sens şi nu este necesară decât dacă vom putea crea şi lupta mai departe pentru ţelurile noastre. Iar aceasta nu se poate decât numai dacă ţi-ai format şi păstrat o deplină autoritate morală. Omul ideal pentru comunism trebuia să fie lipsit de curaj, dominat de suspiciune şi pasionat pentru delaţiune. Teroarea instituită şi exercitată de Securitate îşi găsea sprijin în laşitatea, oportunismul şi ticăloşia atâtor trădători. Scopul urmărit era ca nimeni să nu aibă încredere în aproapele sau chiar prietenul său”.

Pentru Liviu Brânzaș lupta împotriva comunismului era mai ales o confruntare cu cei care atentau la valorile spiritual-naționale: „Bolşevismul care se instaurează în România este valul uriaş care vrea să măture din temelii Biserica strămoşească. Se cuvine să fim o lespede în digul de apărare, în cinstea strămoşilor noştri şi în interesul mântuirii urmaşilor noştri”. În aceste condiții, singurul refugiu existențial rămâne pentru pr. Liviu Brânzaș rugăciunea: „Primul program este cel al rugăciunii. În singurătatea şi obscuritatea celulei există cele mai favorabile condiţii pentru rugăciune. Suferinţa întoarce pe om spre Dumnezeu. În asemenea condiţii se experimentează puterea rugăciunii. Aici, în bezna celulei, nu ţi se mai pare că afirmaţia Sfinţilor Părinţi care spun că rugăciunea este totul, ar fi exagerată, ci te convingi că este un adevăr. Numai când experimentezi învăţătura Sfinţilor Părinţi îţi dai seama şi poţi cunoaşte adevărul lor. Când ei spun că fără rugăciune nu este posibil nimic în viaţa religioasă (nici progres moral, nici rezistenţă la ispite, nici – în final – mântuirea însăşi) constaţi din propria experienţă că perioadele de mediocritate spirituală au existat tocmai când nu te rugai, iar după intrarea în rugăciune, ce stări de iluminare şi fortificare interioară ai cucerit şi cât de uşor te puteai menţine pe culmi... Nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte ne-a învăţat Aiudul; voi regăsi la foarte mulţi fraţi de suferinţă ideea că celula închisorii este chilie de mânăstire. În acest fel, întemniţarea era considerată un dar divin, iar executarea condamnării, un stagiu necesar pentru renaşterea sufletească şi o şcoală eficace pentru a deveni un luptător creştin desăvârşit. Culmea ascensiunii religioase din închisoare o constituie trăirea mistică pe care o realizează o parte din întemniţaţi. Idealul mântuirii a devenit supremul ţel. Viaţa aspră pe care o impune regimul de încarcerare echivalează cu cele mai aspre condiţii obligatorii trăirii mistice. Austeritatea din închisoare depăşeşte prin intensitate şi durată, chiar şi viaţa monahală. Viaţa trăită într-o mânăstire aşezată într-un cadru feeric pare o vacanţă, în raport cu viaţa dură din aceste întunecoase catacombe...”.

Închisoarea comunistă a fost și un prilej de întâlnire pentru tânărul Liviu, însetat de cunoaștere, cu preoți și profesori teologi de renume, cum ar fi: preot profesor Ioan Ageu – rectorul Academiei de Teologie de la Arad, părintele Ioan Iovan, părintele Arsenie Papacioc, părintele Iustin Pârvu, preot profesor Dumitru Stăniloae. Cursurile de teologie la care acesta a luat parte în spațiul carceral, dar și apropierea de părintele Stăniloae, îl vor determina pe Liviu Brânzaș să făgăduiască înaintea lui Hristos că la ieşirea din temniţă va urma studiul teologiei pentru a se putea hirotoni preot. Mărturiile din cartea sus menționată sunt relevante pentru felul în care acesta descoperă în detenție un sens moral și liturgic suferinței sale: „Suferinţa are un efect straniu asupra sufletului. Este ca un laborator misterios care produce în om o energie spirituală neaşteptată. Persecutorii din totdeauna s-au aflat în faţa acestui paradox inexplicabil pentru ei. Folosesc suferinţa pentru distrugerea adversarilor, dar spre stupefacţia şi disperarea lor, efectele par şi sunt contrarii. Suferinţa creează luptători şi martiri. Cei morţi devin sămânţă roditoare, iar supravieţuitorii devin luptători mai decişi. Nu spunea Tertulian că sângele creştinilor este sămânţă? Persecutorii din vechime nu au reuşit să înfrângă marşul Creştinismului spre biruinţă. Persecutorii mai noi s-au consultat, probabil, mai îndelung cu Satana şi au ajuns la concluzia că nu trupul trebuie ucis, ci sufletul. Căci sufletul este purtătorul credinţei şi al harului. Pentru distrugerea sufletului, trebuie împinsă suferinţa fizică şi psihică dincolo de limita naturală de rezistenţă a fiinţei omeneşti. Când această agresiune totală atinge un prag de intensitate, în interiorul omului se produce o explozie şi structura sufletului se năruie. În acest vid interior se poate infiltra spiritul demonic care îl transformă pe om în sens negativ. Persecuţia din închisori, în special cea de la Piteşti, a avut ca ţintă distrugerea morală a tineretului român creştin. Pe bolşevici i-a obsedat perspectiva biruinţei morale pe care o puteau realiza aceşti tineri, care în împotrivirea lor la instaurarea satanismului marxist în România, acceptaseră voluntar martiriul. La sfârşitul acestei pătimiri, nu trebuia să iasă din închisori o armată de eroi, ci una de renegaţi”.

În iulie 1964, Liviu Brânzaș a fost eliberat din detenție. Deși puternic afectat fizic după anii de temniță grea (a îndurat bătăi, foame, frig și nu în ultimul rând lungi perioade de izolare în Zarca Aiudului și a Gherlei pentru că nu a acceptat reeducarea impusă de torționari) iese întărit sufletește din această experiență. Rămâne în continuare dornic să urmeze calea preoției ca să poată lupta din altar pentru mântuirea sa și a poporului drept credincios aflat în mare cumpănă. Deși permanent urmărit și anchetat de Securitate, a reușit cu greu să se angajeze ca muncitor la Întreprinderea Minieră Bihor (1 octombrie 1964 – 1 iulie 1965), apoi funcționar la Întreprinderea de Construcții Forestiere Cluj (2 iulie 1965 – 30 aprilie 1967) și la Spitalul de Neuropsihiatrie din Ștei (1 mai 1967 – 1 octombrie 1968). În plan familial, s-a căsătorit în 8 mai 1965 cu Maria Indrie împreună cu care vor avea o fiică, Liana Dana.

Una dintre condițiile pentru a putea spera la calitatea de student teolog era obligația de a finaliza studiile de liceu întrerupte de arestare. Astfel, cu mari greutăți pricinuite de autoritățile comuniste ce în continuare l-au văzut drept un pericol la adresa statului, Liviu Brânzaș a reușit să obțină diploma de bacalaureat în septembrie 1967 la Liceul nr. 2 din Beiuș. Relația sa deosebită cu părintele Dumitru Stăniloae cultivată și după ieșirea din închisoare a cântărit enorm în evitarea interdicției instituite de regim pentru foștii deținuți politici de a urma teologia. Părintele Stăniloae a intervenit decisiv pe lângă Arhiepiscopul Teofil de la Cluj pentru a obține primirea în eparhie și eliberarea actului de binecuvântare arhierească necesar concursului de admitere la cursurile Academiei Teologice de Sibiu. Liviu Brânzaș a intrat cu cea mai mare medie a examenului de admitere din anul 1968. Rezultatele sale deosebite le-a avut și la finalul anului I de studii, pe care l-a absolvit cu media 10. Solicitarea sa de a fi hirotonit preot încă de atunci a găsit un alt sprijin nesperat în persoana consilierului eparhial de la Cluj, Onisie Moraru ce i-a fost un real ajutor pe tot parcursul studenției sale, dar și ulterior. Acesta l-a sfătuit pe Arhiereul Teofil Herineanu să ceară acceptul hirotonirii întru preot către însuși Patriarhului Justinian Marina. În ciuda trecutului său supus oprobiului, Patriarhul Justinian a aprobat hirotonia unui student teolog cu doar un an de facultate absolvit. Prin aceasta s-a dovedit încă o dată că patriarhul Justinian a fost realmente „un ocrotitor al foștilor deținuți politici”, după cum afirma chiar viitorul slujitor al altarului Liviu Brânzaș în memoriile sale.

A fost hirotonit diacon și apoi preot în 3 respectiv 4 octombrie în catedrala din Cluj de către Teofil Herineanu. Prima parohie păstorită a fost Iacobeni, între 1 noiembrie 1969 și 31 martie 1971. Ulterior, s-a transferat în parohia Tureni, pe care a păstorit-o între 1 aprilie 1971 – 31 decembrie 1975. Ultima sa parohie a fost Suceagu, al cărui preot paroh rămâne între 1 ianuarie 1976 și 31decembrie 1990. În cei 22 de ani de preoție a refuzat categoric să se supună interdicției de a face catehizarea copiilor și tinerilor, a dus un program continuu de apropiere a acestora de Biserică în ciuda neplăcerilor cauzate de atitudinea sa fermă. Nu a pregetat să facă apel de nenumărate ori chiar în cadrul întâlnirilor de la protopopiatul Turda ori Cluj pentru implicarea susținută a preoților în educația religioasă a copiilor. A manifestat tot timpul pentru o atitudine curajoasă și demnă a preoțimii române în statul comunist ateu: „Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio formă colaborator voluntar al minciunii și imposturii. Spiritul apostolic și patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credința prin compromis”.

Documente din dosarul său de la Securitate demonstrează că părintele Liviu a dat probă în repetate rânduri de mărturisirea unui adevăr de credință ortodoxă fără compromisuri, fapte ce i-au determinat pe oficialii vremii să-i aplice eticheta de „indezirabil”. A găsit înțelegerea ierarhilor săi ce i-au apreciat zelul misionar, bunăoară în 18 mai 1985 la sfințirea bisericii reînnoite din Suceagu a primit distincția de iconom din partea episcopului Justinian Chira. În momentul înmânării brâului roșu către preot, arhiereul vicar a exclamat cu voce tare în auzul întregii asistențe următoarele: „Părinte Liviu, îți dau această distincție pentru suferințele d-tale îndurate în închisoare”. Această asumare arhierească a mărturisirii credinței în temniță a unui preot de către unul din membrii Sfântului Sinod din perioada comunistă rămâne o pagină luminoasă în destinul părintelui Brânzaș.

După pensionare, părintele Liviu a continuat să slujească în diverse parohii din Cluj și din țară devenind primul duhovnic al Asociației Foștilor Deținuți Politici, dar și al tinerilor creștini ortodocși. A avut o activitate intensă în plan publicistic, ținând discursuri de o înaltă ținută cu ocazia întâlnirilor foștilor săi colegi de suferință în vechile locuri de detenție la Gherla, Aiud, Canal etc., ori la diverse congrese și simpozioane. În 1998 s-a îmbolnăvit subit de cancer trecând la cele veșnice în data de 3 septembrie 1998. Un sobor de preoţi, în frunte cu Preasfinţitul Părinte Vasile Someşanul a săvârşit slujba sa de înmormântare în ziua de sâmbătă 5 septembrie 1998 în biserica din localitatea Baciu-județul Cluj.

Bibliografie:

AAC, Fond Personal.

Arhiva familiei Brânzaș. Mulțumim pe această cale pentru amabilitatea și sprijinul acordat demersului nostru.

Liviu Brânzaș, Martor într-un proces moral, Brad ’94, 2000.

Liviu Brânzaș, Raza din catacombă, Scara, București, 2001.

Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România, Ediția a II-a, Agaton, Făgăraş, 2014.
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>