--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Decembrie 2017, nr. 12 (332), an XXVIII (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 8

Făgăduinţele veşniciei

de Menuţ Maximian

Pornind de la gândul că viaţa noastră, fiind darul lui Dumnezeu, se cere a fi timp al mântuirii, părintele Timoftei Găurean din Agrieş prezintă, în volumul „Făgăduinţe”, apărut la Editura Cezara Codruţa Marica, la Târgu Mureş, reflecţii duhovniceşti ce pun cuvinte la zidul mântuirii celor care le vor lectura.

După cum spune în Prefaţă editorul Valentin Marica, „Făgăduinţele părintelui Timoftei Găurean dovedesc legăturile neîntrerupte, puternice, cu harul dumnezeiesc prin care nouă, oamenilor, faţa să ne strălucească precum altădată învrednicitului Moise, rânduindu-ne gândul şi sufletul pe calea ce duce spre izbăvire” (p. 6).

Structurată pe tematici din Biblie, cartea răspunde întrebărilor credincioşilor care au astfel un ghid spre lumea credinţei adevărate în aceste vremuri tulburi în care de multe ori rătăcim de pe calea ortodoxiei. Se spune că un „Doamne ajută” rostit din suflet valorează uneori mai mult decât o rugăciune la care gândul nu îţi stă. Despre modul în care trebuie să ne rugăm ne spune părintele în carte, fiind un ritual de formă, de conştientizare şi, mai ales, acel moment din zi în care stăm de vorbă cu Dumnezeu: „Rugăciunea, adică inima mea, e un drept al lui Dumnezeu ce i se cuvinte pentru toate darurile primite de la El” (p.10).

Conştient de misiunea grea pe care preotul o are, de atâtea ori spunându-se că va da seama la judecată mult mai aspru decât noi, părintele declară: „Ca preot, port neîncetat un legământ între mine şi credincioşii de care nu pot uita încercând a-i conduce pe calea mântuirii, rugându-mă pentru sufletul lor, dorind ca eu şi copiii sufletului meu să ne putem mereu simţi îmbrăcaţi cu putere de Sus, acea lumină să strălucească în sufletele noastre făcându-ne părtaşi dumnezeieştii fii ca paza cea mai puternică a sufletelor noastre să rămână rugăciunea şi Sfânta Liturghie” (p. 13).

Preoţia este ca o dulce povară pentru părintele Timoftei, cel care în fiecare ceas de sărbătoare propovăduieşte cuvântul Domnului, fiind mesagerul acestuia pentru credincioşii de pe Valea Ţibleşului: „Ce minune, ce măreţie i se acordă preotului de a petrece cu Dumnezeu la Sfântul Altar de a se încărca cu energie dumnezeiască, de a se face părtaş firii lui Dumnezeu, sfinţindu-se şi devenind purtător de Dumnezeu în mijlocul enoriaşilor” (p.16).

Suntem în vremuri în care biserica este adeseori judecată de noi, fiii ei. Aşa cum despre mama ta ar trebui să ai doar cuvinte de laudă, aşa ar trebui să cinsteşti şi să iubeşti biserica străbună. Dacă mai există câte un exemplu negativ în rândul slujitorilor acesteia, oameni fiind şi ei, asta nu înseamnă că preoţii, în marea lor majoritate, nu-şi cunosc misiunea de purtători ai Cuvântului Sfânt: „Cu toată răutatea oamenilor nesăbuiţi, care judecă după cum ar face ei dacă ar fi în locul preotului, pe pământ, la altar, preotul face lucrurile lui Dumnezeu coborându-l pentru om din cer pe pământ. Iar omul de multe ori în loc să-i mulţumească loveşte, huleşte, ponegreşte pe cel ce i-l oferă pe Hristos” (p. 17).

Citind cartea părintelui Timoftei Găurean descoperim cuvintele acestuia, rostite în mijlocul credincioşilor din diferite colţuri ale Transilvaniei, la hramuri bisericeşti, descoperim făgăduinţele acestuia despre prezenţa noastră în raiul cu flori dacă vom, şti cum să-l dobândim pe Dumnezeu: „Dacă vrem cu adevărat să fim fericiţi şi tot ce facem în această lume să aibă valoare, trebuie să fim înţelepţi şi să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne conducă, să facem acele lucruri care-i plac Lui... Cea mai sănătoasă viaţă e aceea când noi gustăm cât mai des din merindea veşniciei şi apoi, apărându-l pe Dumnezeu de toţi aceia care-l hulesc fără frică (p. 18).

Mesajul cărţii este unul clar, aceea de a-l primi pe Hristos atunci când bate la uşa inimii „Ca pe oaspetele cel mai de onoare... Odată cu a sa înviere să înviem şi noi la o viaţă nouă, să dezbrăcăm haina păcatului şi să ne înnoim cu haina cea de mult preţ a harului lui Dumnezeu, prin el să avem viaţă veşnică şi să ne bucurăm de moştenirea împărăţiei sale” (p. 37).

Se remarcă, în carte, nu doar faptul că părintele stăpâneşte foarte bine temele Bibliei, ci şi înrudirea textului acestuia cu literatura, odată cu cărţile publicate câştigând şi statutul de scriitor. Poate niciodată Agrieşul nu a fost descris ca în cartea părintelui Timoftei: „E seară în Agrieş. Cerul senin îmi pare un semn al dragostei lui Dumnezeu... Miresmele naturii ajung la mine şi mă-mbată, îndemnându-mă să-mi plec genunchii. Fruntea abia aşteaptă să se lase în palmele ostenite în urma unei zile grele... O văd pe mama, deşi nu am văzut-o. O simt deşi nu am atins-o. Rugăciunea străbate ca o rană spre sufletul ei... Cu mama în gând, cu satul în braţele sufletului, caut ceaslovul, aprind lumânarea, plec genunchii şi-l chem pe Dumnezeu să se odihnească în inima mea, să pot adormi astfel” (p.128).

Un preot care a ştiut să facă din cuvânt armă de rugăciune, iar seminţele acestuia să fie roditoare prin intermediul cărţii pentru credincioşii de pretutindeni. Multe ar fi temele pe care le dezbate părintele Găurean, de la cea a Crucii, care înseamnă „biruinţa şi echilibrul creaţiei dumnezeieşti” (p. 68), până la ascultare, tămăduire, înviere, dar şi durere care este „calea sigură spre fericire... Nu numai că ne înnobilează, ci are forţa de a ne diviniza” (p. 85).

Cartea părintelui ne face să privim în grădina sufletului şi să vedem precum în pildele lui Iisus dacă smochinul a rodit, iar dacă nu, să ne punem un semn de întrebare. În scurtele cugetări de la finalul cărţii redescoperim sensibilitatea scriitorului care ne propune teme de meditaţie ce pot fi citite seară de seară, în ceas de rugăciune, ca talisman pentru sufletul nostru, mai ales acum, în perioada Postului, când ar trebui să ne bucurăm cu toţii de Naşterea Mântuitorului, să fim părtaşi măcar câteva ceasuri împreună cu magii la minunea ce se va săvârşi, să dăm întâietate micuţului Prunc pentru descoperirea vieţii veşnice, nu lucrurilor materiale ce sclipesc în vitrinele magazinelor şi care nu au, de fapt, nicio însemnătate pentru suflet. Încheind cu gândurile părintelui Găurean, care spune că „prin soare Dumnezeu se descoperă zilnic luminii, iubindu-ne” (p. 133), vă îndemnăm să lecturaţi această carte, să vă bucuraţi de cuvintele semănate aici, fiind convinşi că vor prinde rod în ţarina credinţei noastre dacă vom şti să le lecturăm în cheia adevărată.

Făuritor de muzeu al tradiţiilor de pe Valea Ţibleşului, artist ce vorbeşte cu lemnul dându-i strălucire prin lucrările pe care le face, scriitor bine primit de colegii de breaslă şi un preot al înălţimilor adânci, după cum îl numeşte părintele protopop Ioan Dâmbu, părintele Timoftei Găurean revarsă dragostea sfinţiei sale peste cititori cu expresia înţelepciunii sale, dovedindu-ne dragostea imensă pe care o are pentru cel care, la sărbători, se află în Sfântul Altar, rugându-se pentru mântuirea neamului românesc.