'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În rândul conferințelor pe teme duhovnicești organizate în acest Post al Crăciunului de ASCOR Cluj, în cea de a treia săptămână, în 27 și 28 noiembrie 2017, ne-am bucurat să îl avem alături pe Părintele Ciprian Grădinaru, preot misionar al parohiei cu hramul „Toți Sfinții” din Huldenberg (Loonbek), Belgia. Sfinția sa, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale, a ridicat în apropiere de Bruxelles, în câțiva ani, o parohie puternică și unită, urmând modelul spiritual al Mănăstirii Essex și al Părintelui Sofronie Saharov. Astfel, s-a format în jurul Părintelui Ciprian o familie duhovnicească lucrătoare și vie, model autentic de viață trăită urmând porunca dragostei lui Hristos, în mijlocul unei lumi desacralizate.

Tema conferinței susținută luni, 27 noiembrie, la sala C4 de la Cantina Studențească „Hasdeu”, a fost „Despre voia lui Dumnezeu”. Având în vedere că a vorbit îndelung și din proprie experiență despre pronia lui Dumnezeu, Părintele Ciprian Grădinaru a continuat dialogul a doua zi, 28 noiembrie, la Biserica Studenților, când a răspuns timp de peste trei ore întrebărilor adresate de tinerii clujeni.

Fiind la rândul său un convertit, dar și duhovnicul unei comunități ancorate în iubire, Părintele Ciprian Grădinaru ne-a vorbit despre necesitatea căutării voii lui Dumnezeu, ca fiind criteriul care ne ține sinceri, vii, autentici în credinţă și care ne ajută să nu cădem în capcana formalismului, a creștinismului legiferant, pe care mulți, din comoditate, îl căutăm. Acest aspect a fost abordat din perspectiva în care milioane de creștini încearcă să trăiască după legea lui Dumnezeu de tipul Vechiului Testament, după care omul își găsește satisfacția (morală, psihologică, legalistă) de a împlini un set de reguli, de porunci, fără a-L cunoaşte vreodată pe Dumnezeu. Părintele a atras atenția asupra superficialității aşa numitei credințe de context, vulnerabilă la vreme de încercare dacă omul nu este devotat căutării sincere a voii lui Dumnezeu, ci se raportează la un „Dumnezeu – umbrelă”, pe care „după ce ne facem treaba, o strângem și o punem în cuier”, un Dumnezeu înțeles utilitarist, folositor doar în anumite circumstanțe.

Mântuirea, conform Părintelui Grădinaru, înseamnă împlinirea potențialului nostru, a chipului lui Dumnezeu din noi și a tuturor înzestrărilor noastre inițiale, înseamnă a înmulți aceste plusuri și a vindeca minusurile (durerile, confuziile, rănile noastre), primind dragostea atotprezentă a lui Dumnezeu. Militar de carieră (ofițer) înainte de a fi preot, Părintele Ciprian afirmă că lupta este condiția vieții duhovnicești. Această luptă are trei dimensiuni. O primă dimensiune este lupta cu sinele – lupta cu egoismul nostru, cu sinele vechi, împătimit, pentru a-l strâmtora și a-I face mai mult loc lui Hristos; în acest sens trebuie înțeles și postul, mai mult decât o dietă și o atenție acordată ingredientelor. O a doua dimensiune o presupune „lupta împotriva aproapelui”, adică dobândirea dragostei de aproapele, răbdarea lui așa cum este, fără să ne propunem să îl schimbăm și fără să ne condiționăm relația cu el de un contract unilateral subînțeles, de tipul „te iubesc, sunt prietenul tău dacă faci asta”. Relația noastră cu aproapele trebuie să urmeze chipul dragostei necondiționate a lui Hristos. O a treia dimensiune a luptei este „lupta cu Dumnezeu”, adică lupta de a ne încredința proniei lui Dumnezeu, de a trece peste proiectele noastre imaginare de fericire (dorințe de tipul „să fac facultatea x”, „să fac patru copii”, „să lucrez la banca x”), care nu sunt decât amânări ale întâlnirii cu „mine” cel adevărat și cu fratele „meu” cel adevărat. Părintele arată astfel nevoia de a merge la esență, la relația directă cu Hristos, lucru de multe ori ignorat într-o goană după o fericire iluzorie, după o „fata morgana”.

Părintele afirmă că încredințarea în voia lui Dumnezeu este cel mai important leac împotriva deznădejdii, cancerul lumii actuale. Voia lui Dumnezeu sau pronia este înțeleasă ca grija lui Dumnezeu de a conduce tot ce este de mântuit la împlinire, la mântuire. Cei care caută voia lui Dumnezeu sunt, conform Părintelui Zaharia Zaharou, cei asemănători cu un mic șuvoi într-un fluviu al vieții în Biserică. Cum vom reuși să facem parte din șuvoiul cel mic, să intrăm pe ușa cea strâmtă? Părintele Grădinaru ne sfătuiește în sensul apartenenței la o comunitate vie, sub ascultare de un duhovnic cu discernământ, duhovnicul bun fiind acela care se cunoaște după roade: oameni schimbați, luminoși, vindecați, care la rândul lor aduc roade – acesta fiind și semnul sănătății unei parohii. De asemenea, felul în care ne raportăm la cei din afara comunității este un semn de sănătate al parohiei. Părintele ne atrage atenția să nu-i respingem pe ceilalți prin manifestarea unui duh sectar: „Sunt în Biserică cât sunt în dragostea lui Dumnezeu, cât timp sunt în harul lui Dumnezeu. În momentul în care de fratele meu mă separă judecata, invidia, ura şi alte forme de cădere, m-am autoexclus din Biserică”. Părintele Grădinaru arată şi care ar trebui să fie felul nostru de a ne raporta la Dumnezeu pentru a căuta voia Lui: „Întrebarea aducătoare de bucurie e: ce vrei Tu, Doamne, de la mine? Vino Tu în viața mea și ajută-mă, învață-mă cum să trăiesc. Dacă poți să mă folosești, folosește-mă”, iar în cazul în care voia lui Dumnezeu pare să încalce voia noastră, ne îndeamnă să urmăm modelul lui Hristos: „Treacă de la mine paharul acesta, dar nu după voia mea, ci după voia Ta”.

Văzând în mod concret lucrarea lui Dumnezeu din parohia sa, Părintele Grădinaru înțelege importanța apartenenței la o parohie, lucru pentru care îi îndeamnă pe oameni să-și caute o comunitate din care să facă parte pentru a începe împreună cu Dumnezeu lucrarea la propria lor mântuire. Prin urmare, duhovnicul comunității din Belgia nu încurajează de niciun fel un anumit tip de „vagabondaj” care poate să existe, mergând de la o biserică sau mănăstire la alta. Atâta timp cât credincioșii merg într-o duminică la o biserică, iar în următoarea duminică la alta, aceștia nu reușesc să intre în expresia concretă a Bisericii, care ar trebui să fie parohia fiecărei persoane în parte; așa cum nu avem mai mulți tați sau mai multe mame, nu ar trebui să aparținem cu adevărat de mai multe biserici, lucru care ar fi în cele din urmă chiar imposibil. Îndată ce oamenii încep să-și deschidă ochii și să-și dea seama de Adevărurile Bisericii, Părintele Ciprian îi încurajează să se roage Domnului pentru un duhovnic potrivit lor și pentru o parohie sau o comunitate creștinească în care să se poată mântui și unde să poată începe lupta cea bună și creșterea în iubirea de aproapele și de Dumnezeu. Indiferent de greutățile și ispitele care apar în timp, părintele insistă asupra faptului că nu trebuie să le dăm puterea de a ne scoate din parohie, pentru că acest lucru ar însemna să ne scoatem de unii singuri implicit și din Biserică.

Aproape toate întrebările celor care au participat la conferință și-au găsit răspunsul în îndemnul Părintelui Grădinaru de a ne încredința în pronia divină, de a afla chipul lui Dumnezeu imprimat în noi prin asceză și rugăciune. Aceasta este în accepțiunea părintelui adevărata bucurie – mântuirea, în cele din urmă –, pentru că doar atunci când rugăciunea devine viața noastră, Hristos devine de asemenea viața noastră. Ultimul îndemn al Părintelui Ciprian Grădinaru a fost să nu încetăm niciodată să ne pocăim, acesta fiind atât primul, cât și ultimul cuvânt pe care Mântuitorul ni l-a spus la începutul și sfârșitul propovăduirii Sale pe pământ.