'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Ne apropiem de sărbătorile de iarnă, un timp al copilăriei. Coruri de copii cu vocile zglobii vor apărea în poze, în știri și în concerte; cei mici vor fi îmbrăcați frumos, eventual în costume naționale. Ce frumos, ce bucurie! Și ce discrepanță față de realitatea cotidiană!

În ziua de azi copiii sunt victime ale unor mecanisme sociale pe care cei mari le îngăduie cu relativă ușurință. Amintim dependența de tehnologie, expunerea la informații și imagini traumatizante prin știri, filme și jocuri, accesul facil la un imaginar pornografic, supunerea la modele derizorii reprezentate de vedetele actuale. Astfel, societatea de consum consumă viitorul copiilor noștri. Și nu mă refer numai la poluare, la împrumuturi pe termen lung și la vânzarea de țară. Le consumăm celor mici viața lor potențial frumoasă, viața lor cu sens înalt, constituită după rațiuni dumnezeiești. Le refuzăm viața normală și tot noi îi acuzăm că nu sunt cum trebuie.

În fapt, nu ne apărăm copiii de o societate cu tipare discutabile pe care nu noi le-am inventat, dar pe care le tolerăm și le întreținem cu o anumită fatalitate. Spunem precum personajele lui Ioan Slavici care se confruntau cu mirajul primelor forme de capitalism că „așa le-a fost dat!...” sau „Ei! Ce să-mi fac?! (…) Așa m-a lăsat Dumnezeu!”. Putem constata facil că nu avem anticorpi, nu ne știm apăra. Spiritul de turmă e puternic, afectând atât individul, cât și instituțiile. Din păcate, nu există în țară un sistem care să reacționeze și care să ocrotească valorile adevărate și sănătatea psihică și morală. Nicio instituție nu și-a asumat real acest rol. E și firesc să fie tot felul de discuții necontrolate pe rețelele de socializare atâta timp cât nu se oferă un reper macrosocial. Devenim o turmă fără stăpân. De ce? Din frică, din interese mărunte, din comoditate, din lasă-mă să te las. Acuzăm rețelele de socializare pentru mediul lor polemic acid. Însă ce nu se discută în instituții în mod deschis, prin conferințe în care să se confrunte și să colaboreze oameni valoroși, este trecut în interacțiuni virulente și haotice între anonimi. S-au distrus agora, forumul, simpozionul, au trecut în schimb deformate și fărâmițate în mediul virtual.

Degradarea este accelerată.

Am predat anul trecut la o clasă de a cincea mai liniștită, iar în vară am revăzut la școală una dintre elevele cuminți care se pregătea să intre acum în clasa a șasea. Fusese o elevă de 10, căci muncise cu drag și inocență. Acum era schimbată, avea gesturi și postură de femeie; „se juca” pe un telefon performant și m-a privit fugitiv și cu condescendență. Mama ei, femeie de serviciu la școala noastră, era lângă ea și am legat câteva vorbe. Am întrebat-o neagresiv, printre altele, de ce o lasă cu un asemenea telefon. Mi-a spus: „Ce să facem? Trebuie să fim și noi în rând cu lumea”.

Ce își pierduse acest copil? Le spun elevilor că pentru a fi pe cai mari în cunoaștere, ai nevoie de cai, de c.a.i. – curaj, ambiție și inocență. E nevoie prima dată de curajul de a începe lupta cu sine, de încrederea în potențialitățile tale dăruite, de curajul că poți face ce trebuie, că poți lucra înspre bine, că înțelegeri înalte sunt lăsate spre a fi atinse. Însă pentru a lupta în mod consecvent e nevoie de ambiție, de motivație puternică și de efort, de capacitatea de a nu te lăsa păgubaș când intervin tentațiile. Așa ajungem la cel de-al treilea element: inocența. Cunoașterea nu e posibilă fără inocență, fără o cumințenie a spiritului cunoscător. Concentrarea atenției și a forțelor pe lucruri urâte deviază procesul de înțelegere. Pierderea inocenței duce la adicție și la mândrie, întrerupând înțelegerea.

Însă nu le putem cere copiilor așa ceva pentru că nici noi nu avem curaj, ambiție și inocență. Nu le putem cere ce nu le dăm. O colegă de limba și literatura română a spus la o ședință cu părinții: „Insistați să le dau copiilor cărți de citit. Dar ei vă văd pe dumneavoastră citind în casă sau vă uitați mai mult la televizor?”.

Copiii au ajuns să materializeze, să corporalizeze mizeriile pe care le-am privit cu fascinație în filme, seriale, videoclipuri, reviste și cărți occidentale. Te uiți mirat cum pot fi unii în SUA și peste cinci ani îi vezi în România. Suntem căzuți la rangul de imitatori. Dacă ne-am uita la o persoană care își uită identitatea și copiază de la ceilalți comportamente și valori care îi împăienjenesc ochii, ce am spune? Dar de ce nu am avea această privire extinsă asupra întregii țări devenită o copycat country?

Suntem fascinați de capitalism în aceeași măsură în care am fost terorizați de comunism. Admirăm specializarea timpurie, dar nu sondăm impactul asupra sufletului tratarea vieții umane ca o mașinărie cu funcționalități punctuale și reduse. Nu avem privire duhovnicească asupra vieții, mai ales când e vorba de copii. Nu avem luciditatea necesară, obiectivitatea de a vedea că le periclităm configurațiile necesare unei conștiințe complexe. Nu vrem responsabilitatea luptei așa că ne mulțumim cu explicații surogat. Ne spunem că acum copiii sunt mult mai dezvoltați pe anumite paliere, că știu să aleagă, că au prezență de spirit, că sunt activi, că fac repede asociații și considerăm că toate sunt rezultatul contactului lor cu tehnologia. În fapt, acest plus de capacitate decizională pe care o vedem la copiii de acum este un dar al lui Dumnezeu pentru a le da o șansă în a respinge mormanele de murdării la care sunt expuși cu îngăduința noastră. Să ne gândim la faptul că unii dintre copii sunt expuși la pornografie din clasele primare, gimnaziale. Ce se întâmplă în sufletul lor? Îi auzeam pe elevi de-ai mei din clasa a opta zicând: „Câte nuduri am pe telefon!”. În pauze pomeneau tot felul de nume. O colegă de-a lor, văzând că nu înțeleg, mi-a spus: „Vorbesc despre niște vedete porno”. Ce înseamnă pentru un copil a poseda imagistic o femeie care e de vârsta mamei lui? Raportarea lui mamă nu mai poate fi aceeași și întregul semnificat de femeie se alterează în conștiința lui. Tot ce cere apoi tânărul de la tinere se modifică. Nu e de neglijat această capacitate a răului de a modela societatea prin modificarea conștiințelor. Dar noi nu suntem în stare nici să îndepărtăm panourile publicitare indecente, darămite să luptăm cu mass-media.

Pe tot acest fundal omul nu mai e ce a fost, nu se apropie de ce ar trebui să fie. Una din cele mai bune profesoare din Cluj-Napoca mi-a spus: „Predau la clasa a noua cum predam acum câțiva ani la a șaptea; la a zecea, ca la a opta”. Acest fapt îl resimt la orice clasă. Când preiei acum o clasă de a cincea te trezești în rol de învățător. În scurt timp s-a produs o decădere semnificativă. Un copil de 11 ani are puterea de muncă și de înțelegere a unui elev de 9 ani, dar e capabil să îți dea replici obraznice de liceu. Adică în bine e subdezvoltat, iar în rele este avansat. „Nu are rost să facem comparații cu alte vremuri” mi-a replicat o doamnă profesoară. Are rost, căci noi știm un adevăr și compararea o facem din iubire, din zdrobirea inimii în fața copiilor care nu mai înțeleg, par a nu mai înțelege. Are rost, fiindcă nu de renunțare avem nevoie, ci de luptă; căci văzând Domnul strădania profesorilor, a părinților, a instituțiilor, El poate ridica potențialități ce păreau pierdute. Dar în general oamenii nu mai luptă unii pentru alții, renunță. Lupta, chiar dacă duce uneori la înfrângere (la rămânerea temporară în frângere), duce alteori, din mila celui Milostiv, la depășirea antitezelor existențiale și la intrarea în paradoxurile ființializării. Dar pentru asta trebuie curaj. Nu se poate Ortodoxie fără curaj.

Ortodoxia stă în curaj, curajul stă în discernământ, discernământul stă în iubire, iubirea stă în sacrificiu, sacrificiul stă în rugăciune, rugăciunea stă în Dumnezeu și în voința omului.

Ortodoxia, curajul, discernământul, iubirea, sacrificiul de sine, rugăciunea sunt într-o anumită progresie, într-o anumită structură, după natura și funcționalitatea lor. Dar, în fapt, ele sunt vase comunicante. Spre exemplu, un om simte că trebuie să se forțeze să se roage cât mai mult ca să nu se tulbure, să nu se revolte, să nu se îndepărteze; și simte această forțare drept ceva nefiresc și chiar nedrept. Însă poate nu lucrează curajul, iar acel vas gol îl secătuiește în celelalte lucrări ale sale. La fel, iubirea fără discernământ se frustrează, reproșează, lovește. Și sacrificiul de sine fără dreapta slăvire poate deveni traumă, ceva amar și uman.

Ortodoxia, curajul, discernământul, iubirea, sacrificiul, rugăciunea – le înșir aici drept cuvinte. Ele însă sunt foarte simple și complexe în același timp. Curajul nu e doar curajul de a mărturisi. Înseamnă și curajul de a fi vulnerabil, de a-ți risca viața ta, dar și a celor dragi, de a gândi altfel decât lumea, de a alege binele chiar dacă e anevoios, de apune început bun în conștiința ta, de a ieși din confortul tău, de a părea nebun și înfrânt, de a părea în eroare, de a te confrunta cu alții, de a ierta, de a te ierta, de a-ți zdrobi inima, de a recunoaște că nu înțelegi de multe ori planul lui Dumnezeu, de a-ți fi frică de Domnul, de a recunoaște că El este, de a admite că există patimă, păcat și iad, de a te gândi la Judecată, de a nu-ți trunchia conștiința și morală firească, de a te împrieteni, de a rupe prietenii, de a lupta pentru cei ce nu pot lupta, precum și altele, știute și neștiute.