--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Decembrie 2017, nr. 12 (332), an XXVIII (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina:

Pelerinaj la Mănăstirea Prislop

de Iulia Anamaria Mureşan

Frigul

Frigul din inimă s-a risipit. Mormântul era cald. L-am atins. Cu mâna și cu inima. Pământul bine netezit și doldora de flori acoperă trupul. Trupul meu – de lut; trupul său – prefăcut în lut. S-au atins. Dar mai ales pământul inimii tânjea după unire. Ce să cer de la Părintele Arsenie? Am cerut pripit ce-mi era pe vârful minții; rezolvare la suprafața problemei. Pojghița. Cu adâncurile – cum rămâne?

Mi-am pus problema târziu, după ce am plecat de la Prislop. Acolo, însă, m-am mulțumit cu a-l socoti pe părintele gazda unei case din Rai, pe care-o îndemnam, prin colind, să mă sloboade în tindă («măcar» – mă gândeam eu), apoi în casă. M-am mulțumit cu a-l întreba dacă aude ori n-aude „toaca-n cer și slujba-n Rai/ Pentr-Un Fiu Ce S-a născut” – mă gândeam că sigur o aude! Am vrut să amintesc și de momentul intrării sale în monahism prin colindul „Jos în Țara Românească!”, apoi de „ceata osândiților” care „trece-n lanțuri” „sus la-naltul cerului”, din care și el făcuse parte, și de Învierea la care i-a ridicat Dumnezeu pe aceia prin „Ce Soare răsare”. M-am închinat scurt și rapid, cerând ce aveam pe vârful minții – repet – sau în adâncul inimii, de fapt – nu știu. Am ales cu atenție o pietricică și o frunză din curtea mănăstirii, neglijând cu aroganță întrebarea „Ce faci, Iulia?” a unui frate ce trecea pe cale, am îndeplinit restul „turului” și am alergat la autocar. Dar Părintele... Părintele Arsenie cine este? Ce a însemnat pentru mine acel pelerinaj? Dar pentru fiecare dintre noi? Dar pentru tot acel grup de 160 de oameni? Un sfânt părinte spune că orice întâlnire/eveniment duhovnicesc la care Dumnezeu îngăduie să iei parte este și pentru tine, personal!

Aiud.

Din nou. A câta oară? De ce? De ce mă întorc la Aiud? Ce izvor se-ascunde în acel mormânt? – în acel mormânt imens al robilor? Din adâncul Râpei, paradoxal, contrar legilor fizicii, care dictează nașterea unui râu din înaltul muntelui, izvorăște o apă. „Cel însetat, să vină la Mine și să bea.” De ce asociez acea apă cu Mântuitorul? Pentru că izvorul din Râpa Robilor își are obârșia în El. Izvor țâșnit din mărturisire, jertfă, poruncă îndeplinită, dragoste dovedită cu prețul vieții.

„Și m-am uitat în mormânt și am văzut oase goale și am zis: unde este bogatul sau săracul, sau dreptul sau păcătosul?”

Ale mele sunt oasele goale, adâncurile „de rezolvat” la mormântul Părintelui Arsenie. Ale lor sunt pline. De Duh Sfânt. Dumnezeu a pătruns până și în oase (după cum am învățat de la un părinte despre moaște). Într-atât s-au unit cu El. Cum să mai putrezească pe ele carnea? Nu, ea stă țeapănă și susține dârză fire din barbă (în ciuda pământului ce a acoperit-o și a săpăturilor care au scos-o de sub glii). Leagă între ele vertebrele unui sfânt. Pătimitor.

„Ca un purtător de viață și mai înfrumusețat decât tot Raiul și decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău – izvorul învierii noastre”

Liturghie la Lupșa. Se cheamă Lupșa, dar, de fapt, ei sunt miei. „Mieia”. S-ar fi potrivit acest nume unei mănăstiri?

Cât p-aci să ratez unirea. „Mântuiește, Doamne, poporul Tău...” mi-au adus, în loc de bucuria cererii de mântuire pentru tot omul, disperarea că am ratat momentul Împărtășaniei. Pierdusem atenția de la izvor. Și totuși, din adâncul – fizic – al Potirului, m-a scos Dumnezeu din adâncul deznădejdii, necredinței generalizate la care putea să ducă firul de gând „oare mă mai primește (preotul la Împărtășanie – dar, de fapt, Hristos)?”, exprimat prin întrebarea, însoțită de-un chip stâlcit, chircit, „oare ne mai putem apropia?”, adresată unui părinte monah ce stătea în dreptul stranei. Acesta a făcut un semn de mijlocire proestosului, acela a încuviințat și părintele „chestionat” m-a îndemnat să înaintez. Părintele slujitor s-a întors în Altar – eu: «unde pleacă14» –, ia lingurița – eu: «hweew!» –, face semn stranei să se oprească din cântarea „Am văzut lumina cea adevărată” – eu: «!!» –, strana se oprește instant și aud rostindu-se: „Se împărtășește roaba lui Dumnezeu...”. Apoi, părintele slujitor a învârtit iar lingurița în Potir și credeam, cu mirare, și un oarecare semn de întrebare – vag –, că vrea să-mi mai dea – !halal mândrie și părere de sine pe capul meu! Aștept deci „cuminte” să-mi mai dea, apoi, fără să primesc, aud glasul blând „gata!” Am plecat. Abia apoi am constatat că și monahul „chestionat” întârziase la împărtășanie. Dar avea chipul senin, plin de încredere. Contrar obiceiului obștii – monahii să se împărtășească primii, apoi mirenii –, el mi-a dat întâietate. De ce?

Ei... câte adâncuri trebuie/au „rezolvate” la Prislop... Răspunsul la întrebarea pe care mi-am adresat-o la mijlocul pelerinajului – „Cu adâncurile cum rămâne?” – începuse, de fapt, în acea dimineață. Și câte mreje n-o fi având în trecut, și câte antene n-o fi având în viitor și câte surse de inspirație n-o fi având în prezent...

„Adânc pe adânc cheamă”