--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Mai 2013, nr. 5 (277), an XXIV (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 12

Slujba înmormântării şi practica incinerării

de Pr. Georgel Rednic

Încă de la început se poate observa că ne propunem să abordăm, pe scurt, două noţiuni distincte, care pe de-o parte vizează maniera de raportare faţă de trupul neînsufleţit – ce facem cu trupul după ce se desparte de suflet? –, şi care pe de altă parte încadrează acţiunea noastră faţă de trupul neînsufleţit: ceea ce facem este un act simplu sau complex, lipsit sau plin de semnificaţie-simbolism?.

În primul caz este vorba de slujba înmormântării, în cadrul căreia Biserica Ortodoxă a rânduit ca trupul să fie în-mormântat, pus într-un mormânt, într-un cadru complex, plin se semnificaţii, simbolism. În astfel de momente, familia, prin cântările şi rugăciunile care se rostesc, este întărită în credinţa că omul, al cărui suflet s-a despărţit de trup, nu a trecut în nefiinţă, ci la un alt mod de existenţă. Astfel, în cadrul slujbei de înmormântare se vorbeşte despre „trecere” şi „mutare”, şi nu se foloseşte nici măcar o singură dată cuvântul „mort”, ci doar „adormit”. În acest fel se subliniază că trupul nu şi-a încheiat lucrarea, că aşezarea lui în mormânt nu este una definitivă, ci temporară, căci cine a adormit se va şi trezi. Aşadar, creştinul ortodox încadrează acţiunea de punere în mormânt a trupului neînsufleţit într-un ritual complex, în care semnificaţiile cuvintelor sunt esenţiale în ceea ce priveşte credinţa creştină. Ele, toate, mărturisesc că moartea nu are ultimul cuvânt de spus, ci viaţa, că odată cu sfârşitul vieţii pământeşti începe o nouă viaţă, la care va participa şi trupul care se pune în mormânt, însă de această dată transfigurat, cu o materialitate diferită de cea pe care o experiem noi astăzi.

În cel de-al doilea caz este vorba de practica incinerării. În lumea protestantă (aproape ca o regulă) şi chiar cea romano-catolică (mai mult ca o excepţie) se poate vorbi de o slujbă creştinească a incinerării, însă în lumea ortodoxă, cel puţin până în acest moment nu există aşa ceva, de aceea se poate vorbi doar de practica incinerării şi nu de o slujbă a incinerării. Pe cât este de complexă şi de plină de semnificaţii slujba înmormântării pentru un creştin ortodox practicant, pe atât este de simplă şi lipsită se semnificaţie religioasă practica incinerării pentru acelaşi creştin. Cuvântul incinerare există în limba română prin transliterarea cuvântului franţuzesc „incinération”, fiind sinonim cu neologismul „cremaţiune” şi se referă la acţiunea de transformare a trupului în cenuşă. Cenuşa; rezultată în urma incinerării; poate să fie pusă în pământ, însă există cazuri în care ea este păstrată într-o vază / urnă pe dulap, sau împrăştiată pe o plajă / mare sau un vârf de munte etc. Complexitatea slujbei înmormântării creştine şi a semnificaţiei trupului în cadrul acesteia nu poate să se compare în nici o privinţă cu practica simplă a incinerării, lipsită de orice simbolism din punct de vedere creştin. Practica incinerării nu este acceptată de Biserica Ortodoxă şi în consecinţă nu există o slujbă creştinească de incinerare, iar folosirea slujbei de înmormântare într-un astfel de caz este imposibilă, deoarece logica, atât de iubită de contemporani, ar fi călcată în picioare, iar semnificaţia cuvintelor ar deveni nulă. În acest sens voi da doar câteva exemple din cadrul slujbei înmormântării: în cadrul ei se vorbeşte despre „adormit” aproape în fiecare cântare sau rugăciune, astfel ar fi ilogic ca la incinerare să vorbeşti de „adormire”, deoarece nimeni de bună credinţă nu arde pe cineva în timp ce el „doarme”; la slujba înmormântării se face referire de mai multe ori la următoarea realitate: „în pământ ne-am întors”, cel adormit „se dă gropii, cu pământ se acoperă”, „îl petrecem la groapă”, astfel că ar fi un nonsens aceste cuvinte atâta vreme cât cel incinerat urmează să fie pus în vază pe dulap sau oriunde altundeva, însă mai puţin în pământ. La finalul slujbei, creştinii sunt chemaţi „să dea sărutarea cea de pe urmă” celui adormit, dar în cazul incinerării acest lucru ar fi imposibil. Exemplele ar putea continua, însă cred că sunt suficiente pentru cei ce cred, iar pentru cei care nu cred continuarea lor ar fi doar un prilej ca ei să găsească noi contraargumente.

Aş vrea să atrag atenţia că slujba înmormântării nu poate să fie concepută în afara complexităţii vieţii creştine, în timp ce practica incinerării parcă vrea să se desprindă de toate semnificaţiile creştine pe care le transmite cea din urmă taină a vieţii omului. Pentru un creştin trupul este „mădular al lui Hristos”, „templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6, 15, 19), în consecinţă nu putem să ne comportăm faţă de trup oricum, chiar şi atunci când el este neînsufleţit. Existenţa moaştelor este o dovadă clară, pentru cei ce cred, că Duhul Sfânt încă mai lucrează şi prin trupul neînsufleţit. Incinerarea trupului nesocoteşte toate aceste lucruri. Slujba înmormântării dă sens parastaselor care se fac la 3, 9 şi 40 de zile, în timp ce practica incinerării anulează toate aceste semnificaţii. Slujba parastasului la soroacele amintite creează o corespondenţă între planul spiritual, care vizează drumul sufletului după despărţirea de trup, şi planul biologic, care are în vedere trupul neînsufleţit: în condiţii normale în ziua a treia încep să se descompună organele interne, apoi din a 9 zi celelalte parţi ale trupului, în afară de inimă, care începe să se descompună din a 40 zi. Prin incinerare, corespondenţa dintre cele două planuri s-ar pierde.

De asemenea, vreau să subliniez că, în mentalul omului contemporan, doar ceea ce este rău, dăunător, inutil este aruncat în foc, în timp ce ceea ce este bun, folositor şi plin de sens se pune la loc de cinste, spre păstrare. Oare atunci când cineva ne prezintă pe altcineva ca un om cu desăvârşire rău, nu suntem tentaţi să găsim cu orice preţ ceva bun în el, şi oare căutarea noastră nu are rezultate? Oare trupul care ne-a slujit o viaţă întreagă poate să fie catalogat pur şi simplu în categoria lucrurilor dăunătoare şi inutile? Mă întreb dacă nu cumva, prin această atitudine faţă de trup, a omului modern care susţine incinerarea, este reflectată necredinţa sa în învierea morţilor, necredinţa sa în Fiul lui Dumnezeu, care atât de mult a cinstit acest trup omenesc, încât nu doar că s-a unit cu el, ci îl şi păstrează transfigurat pentru veşnicie, în Împărăţia lui Dumnezeu. Oare atitudinea creştinilor faţă de trup în cadrul incinerării nu este o provocare adusă Celui care i-a mântuit prin asumarea acestui trup trecător, dându-i astfel o cinstire deosebită trupului şi chiar transfigurându-l prin înviere?

Închei prin a mai atrage atenţia că slujba de înmormântare corespunde întru totul credinţei şi practicii creştin ortodoxe, însă practica incinerării contravine vieţii, practicii şi semnificaţiei vieţii creştin ortodoxe. Aşadar, acceptarea incinerării nu este un element pe care să-l putem integra în credinţa noastră creştin-ortodoxă fără să existe repercusiuni în gândirea, vieţuirea şi practica existenţei creştine. Cu alte cuvinte, dacă acceptăm incinerarea, trebuie să fim conştienţi că o parte din semnificaţiile pe care le presupune credinţa noastră ar veni în contradicţie flagrantă cu o astfel de practică şi, într-un astfel de caz, ar trebui creionat un nou sistem de gândire şi trăire a credinţei creştin-ortodoxe, în care, de această dată, slujba înmormântării şi tot ceremonialul care ţine de ea ar trebui modificat.